Ponderea creditului in produsul intern brut (PIB) este, in acest moment, de doar 10% in Romania, fata de UE, unde acelasi indicator depaseste pragul de 90% din PIB. In acelasi timp, PIB-ul Romaniei este de 10-20 de ori mai mic decat al tarilor din UE, la fel ca si veniturile realizate de populatia din Romania comparativ cu cea din tarile UE. Deci, cel putin teoretic, sistemul bancar ar putea sa gaseasca solutii prin care activitatea de creditare sa creasca daca nu de noua ori, comparativ cu cea din prezent, cel putin de patru-cinci ori.
Un segment unde ar putea sa existe o crestere semnificativa a creditelor pentru populatie, care la randul sau ar putea sa creeze cerere si pentru alte produse de creditare (credite pentru cumpararea de mobila, de aparatura electronica si electrocasnica etc.) ar fi acela pentru achizitii imobiliare (cumparare si constructie de locuinte, achizitii de terenuri etc.). Ar fi insa nevoie de schimbarea modului de percepere a creditului de catre banci. In prezent, exista o serie de limitari, in special in ceea ce priveste modul in care sunt puse in balanta veniturile si garantiile unui potential client, in momentul in care acesta solicita imprumutul. Decat sa ajunga la executarea unei garantii, in speta mai mare decat imprumutul acordat, banca prefera sa nu acorde creditul.
Garantiile nu te ajuta sa iei credit
Nu de putine ori, cei care aveau un venit mai mic decat cel cerut de banca pentru acordarea unui credit de o anumita valoare, dar aveau posibilitatea de a garanta in totalitate creditul cu un teren sau cu o alta locuinta auzeau din partea ofiterului de credit remarca: „In cazul in care dumneavoastra nu puteti achita creditul, noi ar trebui sa va executam casa sau terenul pe care il depuneti drept garantie. Or, acest fapt implica niste costuri, tinand cont ca s-ar putea ca respectiva casa sau teren sa nu poata fi vandute imediat. Noi nu ne transformam in agentie imobiliara.”
Oare sa fie asa de dificil sa calculezi costurile ce ar putea aparea in urma necesitatii executarii unei garantii? Cred ca ar fi nevoie doar de cateva formule matematice, nu cu mult mai complicate decat cele folosite pentru a calcula o dobanda compusa, de comandarea unui studiu despre sectorul imobiliar (care sa arate preturile terenurilor si caselor pe zone, durata medie de vanzare a unui teren/imobil intr-o anumita zona in functie de pretul la care este vanduta) si de colaborarea cu (eventual angajarea de) experti evaluatori, care sa poata fi trasi la raspundere in momentul in care se constata existenta unor date nereale cu privire la valoarea bunului evaluat. Piata potentiala ar fi, asa cum arata un recent studiu realizat de CEC, de peste doua milioane de solicitanti.
In plus, populatia este si cel mai bun-platnic al sistemului bancar. In anul 2001, doar 0,5% din persoanele fizice care au contractat credite pe termen mediu sau lung nu si-au indeplinit obligatiile catre banca. Analizand evolutia ponderii creditelor restante in total credite pe termen mediu si lung in cazul persoanelor fizice, vom vedea ca aceasta s-a situat intotdeauna la o valoare sub 1%, exceptie facand anii 1996 si 1999 (cu un maxim de 1,4% credite restante in total credite pe termen mediu si lung), cand s-a produs o devalorizare accentuata a leului in raport cu dolarul. In cazul persoanelor juridice, procentajul era pentru 2001 de 1,15%, adica de 2,3 ori mai mare decat la persoanele fizice, dar scazuse de la un nivel de 59% cat era in 1996. In cazul creditului pe termen scurt, se constata pentru persoanele fizice o rata mai mare a creditelor restante in total credite pe termen scurt (3,1% pentru persoanele fizice in 2001), dar oricum in scadere fata de 1996, cand aceasta se situa la 13,9% (sub cel corespunzator firmelor, de 18,87%).
De remarcat este si evolutia creditului. Considerand datele BNR pentru intervalul 1996-2001 si cursul mediu leu/dolar pentru fiecare an din intervalul respectiv, putem face datele comparabile. Se poate observa foarte usor ca in vreme ce expansiunea creditelor pe termen scurt a fost influentata atat de devalorizarea din 1996-1997, cat si de cea din 1999 (scadere de 51%, respectiv 66% in 1997 fata de 1996 si 1999 fata de 1998), la cele pe termen lung influenta (in sensul restrangerii valorii creditului la aproape jumatate) a venit doar in 1999. Concluzia care se poate trage este aceea ca imprumuturile pe termen scurt sunt mult mai sensibile la evolutia mediului economic decat creditele pe termen lung. Cum in urmatorii trei-patri ani Guvernul si analistii independenti prognozeaza o imbunatatire constanta a mediului economic romanesc, putem spera si la o crestere a volumului creditarii. „In anul 2002, piata creditului va creste cu un ritm de 10-15%”, declara la sfarsitului anului trecut domnul Mugur Isarescu, guvernatorul BNR.
In prezent, doar 4,2% din totalul creditului intern merge catre populatie, fata de un nivel de aproximativ 50%, cat se inregistreaza in tarile dezvoltate. Trebuie remarcat insa faptul ca aceasta pondere aproape s-a dublat comparativ cu 1996, cand acest indicator era 2,35%.
Socurile valutare pun populatia pe jar
Ponderea mai mare a creditelor restante pe termen scurt in total credite, comparativ cu cea creditelor restante pe termen mediu si lung s-ar explica prin faptul ca pe intervale mai mici de timp, ratele ce trebuie achitate sunt mai mari si, in acelasi timp, populatia este mai putin pregatita sa faca fata unor socuri (cum au fost cele legate de devalorizarea leului din 1996 si 1999), care ar putea fi depasite doar pe intervale de doi-trei ani.
