O informație care circulă tot mai des este aceea cum că economia nord-coreeană revine la o economie de comandă și control în fața sancțiunilor și a pandemiei. Site-ul 38north.org publică o analiză privind strategia economică a Phenianului.
Un exemplu ar fi un articol din Washington Post care susținea că liderul Kim Jong Un „a întors spatele reformelor economice și de piață modeste, revenind la leninismul de facto. Accentuând planificarea centrală, în timp ce vrea să restrângă activitatea antreprenorială privată”.
Această afirmație reflectă o neînțelegere a politicii sale economice actuale. De fapt, a reformelor economice ale lui Kim Jong Un, care pun accentul pe piețe și concurență.
Schimbarea majoră a lui Kim în politica economică a fost încurajarea concurenței. Anterior, unitatea de producție a Republicii Populare Democrate Coreene (RPDC) era responsabilă doar de executarea obiectivelor de producție cerute de țară.
Printr-un amendament constituțional din 2019, Coreea de Nord a abolit „sistemul de lucru alternativ – Taean”, doctrina gestionării economice a afacerilor în era unei economii controlate bazate pe comenzi. În schimb, a adoptat „sistemul de management responsabil corporativ socialist”.
Noul sistem a oferit companiilor drepturi reale de management, creând un mediu în care ar putea apărea o concurență substanțială.
În ultimii ani, concurența a fost accentuată și instituționalizată în întreaga economie, ajungând la punctul în care consumatorii, și nu statul, sunt cei care realizează evaluarea corporativă.
Pe măsură ce Phenianul instituționalizează și protejează urmărirea profiturilor ca principiu al activității economice, firmele se străduiesc să prezinte activ cererile rezidenților și să fabrice produse care „pot fi vândute”.
Unele companii nord-coreene au profitat de autoritatea de a lua decizii, pentru a obține un avantaj competitiv față de rivalii care produc bunuri similare. Aceste companii participă la expoziții și târguri pentru a-și promova produsele și-și fac publicitate în mass-media.
Potrivit unui articol din „Rodong Sinmun”, unele dintre cele mai populare produse expuse sunt vândute, dar bunurile mai puțin recunoscute rămân nevândute. Volumul bunurilor vândute și reputația în rândul consumatorilor sunt considerate indicatori ai competitivității unei companii.
Sectorul agricol prezintă, de asemenea, elemente de concurență. Sub Kim, Coreea de Nord a introdus „sistemul individual de responsabilitate pentru grădina de legume”, echivalentul agricol al „sistemului socialist de gestionare a responsabilității cooperatiste”.
În acest sistem, fermierii individuali sau un grup mic de fermieri sunt responsabili de fiecare grădină de legume. În trecut, Coreea de Nord nu se referea la indivizi ca la o unitate de producție și distribuție. Pentru a încuraja fermierii să crească voluntar producția, aceștia pot câștiga mai mulți bani pe baza performanței lor.
Coreea de Nord afirmă că fiecare fermă cooperatistă ar trebui să stabilească și să pună în aplicare cu precizie metode de evaluare și principii de distribuție pe baza unui acord al fermierilor.
Nu există niciun semn că aceste reforme au fost anulate după ce Kim a cerut „îndrumarea unificată a statului” cu privire la activitatea economică, la al Optulea Congres al Partidului, în ianuarie 2021.
Mass-media nord-coreeană, inclusiv Rodong Sinmun, nu a menționat controlul pieței. Un videoclip din februarie, cu orașul Hyesan de la granița dintre Coreea de Nord și China, arată că nord-coreenii sunt încă angajați în activități economice de piață și în tranzacții comerciale neoficiale.
Această activitate continuă subliniază faptul că afirmația lui Kim nu a fost despre suprimarea piețelor competitive și punerea economiei sub planificare și control strict.
Este adevărat că președintele Kim a subliniat „îndrumarea și gestionarea unificată” a statului la acest Congres. Dar afirmația sa înseamnă că guvernul, care are oficial autoritatea de a controla și coordona economia națională, ar trebui să aibă autoritatea practică asupra unităților economice ale altor instituții puternice precum WPK și Armata Populară Coreeană.
Aceste instituții au sculptat sectoare ale economiei naționale pentru ele însele și au acordat un tratament preferențial pentru resursele din propriile sectoare.
Astfel, când guvernul a încercat să mărească rata de funcționare a centralelor termoelectrice prin canalizarea cărbunelui deținut de armată în economia generală, armata nu s-a raliat acestui plan.
Kim a denunțat acest lucru drept „egocentrism”, susținând că guvernul ar trebui să ghideze toate sectoarele legate de economie într-o manieră unitară prin lege.
În concluzie, e o greșeală să interpretăm remarcile lui Kim despre necesitatea de a restabili „orientarea unificată” a statului cu privire la munca economică ca o revenire la o economie planificată leninistă. În schimb, este vorba de o schimbare de politică economică internă pentru a contracara comportamentul partidului și al armatei.
Desigur, succesul acestei abordări nu este garantat. Dar e clar că politica actuală a lui Kim, care a sporit expansiunea pieței și autonomia unității economice, este încă vie și sănătoasă.