Acordate de toate universităţile din România, de la Iaşi la Petroşani, diplomele de doctor au devenit inutile. Până când vor reveni la statutul de cel mai înalt grad academic, ele folosesc la rotunjirea veniturilor posesorilor.
Doar 13% din universităţile americane organizează studii doctorale, arăta raportul „România educaţiei, România cercetării“, realizat anul trecut de Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării. În schimb, o privire aruncată pe statutul universităţilor din România arată că peste 90% din instituţiile de învăţământ superior autohtone se bucură de acest drept. Printre acestea, cele din Reşiţa şi Petroşani, de exemplu, dar şi cea din Târgovişte, în a cărei ofertă educaţională pentru anul curent se regăsesc 171 de locuri pentru studiile de doctorat.
Explicaţia acestei discrepanţe se regăseşte în legislaţia autohtonă din domeniu. Astfel, în ciuda schimbărilor succesive ale normelor privind organizarea studiilor doctorale, limitele impuse sunt minime. Prin urmare, fiecare instituţie organizatoare de studii de doctorat are dreptul să îşi stabilească propriul regulament de organizare şi de desfăşurare a doctoratului, dar şi numărul de locuri disponibile. În plus, numărul de cursanţi înscrişi simultan la un conducător de doctorat este foarte mare (15), iar vârsta maximă la care profesorul îndrumător poate primi noi candidaţi este împinsă până la 70 de ani. De altfel, după cum a relatat presa locală, la Cluj, un profesor de 95 de ani conduce încă lucrări, din poziţia de consultant.
Apoi, în cazul ieşirii la iveală a unei teze plagiate, de exemplu, sancţiunile de care pot avea parte conducătorii de doctorat sunt aproape nule. Potrivit Elenei Panciu, consilier în cadrul Ministerului Educaţiei, aceştia pot fi amendaţi doar prin retragerea acestei responsabilităţi, în cazul în care două dintre tezele coordonate sunt respinse.
Gabriel Preda, profesor în cadrul Universităţii Politehnica din Capitală şi membru în consiliul director al asociaţiei cercetătorilor români Ad Astra, spune că o schimbare pozitivă o reprezintă înăsprirea criteriilor în funcţie de care sunt evaluaţi candidaţii la postul de conducător de doctorat. În schimb, în cazul celor care au vechime în această poziţie „nimeni nu reevaluează dreptul de a conduce doctorate“, decât la nivel formal.
Criteriu eliminatoriu la angajare sau doar un moft
Totuşi, de ce este titulatura de doctor atât de râvnită? În anumite medii, cum este cel universitar, această diplomă reprezintă o condiţie obligatorie de promovare. De asemenea, în ultimul timp, companiile private din cercetare (medicină, biologie, genetică etc.) au introdus studiile doctorale drept criteriu eliminatoriu la angajare. Există însă şi raţiuni mai pragmatice. În cazul funcţionarilor publici, de exemplu, un doctorat inclus în CV coincide cu un spor salarial de 15 procente. De asemenea, pentru politicieni sau oameni de afaceri, el reprezintă doar un plus de prestigiu, iar cazurile celebre ale doctorilor Dinel Staicu, Genică Boierică sau Nicolae Mischie stau mărturie în acest sens. Potrivit lui Gabriel Preda, „în străinătate, importanţa titlului în sine este relativ redusă, ceea ce contează sunt lucrările originale apărute în publicaţii valoaroase“.
Mai mulţi doctori decât în Statele Unite
Doar 3% din europenii înscrişi la studii universitare urmează un doctorat, arată singurul raport privind acest eşantion, realizat în 2004 de Institutul European de Statistică, Eurostat, şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD). La acea dată, în România erau înscrişi 18.000 de doctoranzi, reprezentând 2,6% din totalul celor care urmau studii universitare. Proporţia ne clasează pe locul 12 în rândul celor 34 de state participante la raportul Eurostat, în faţa Poloniei (1,6%), a Italiei (1,9%) sau a Statelor Unite (2,2%).
Un alt studiu, realizat de OECD anul trecut, în care România nu este, însă, inclusă, arată că rata şomajului în rândul deţinătorilor de doctorat este, în general, de peste două ori mai mică decât media naţională. De asemenea, potrivit raportului, indiferent de statul în care lucrează, cel puţin o treime dintre doctori au devenit profesori, iar unul din şapte este cercetător. Doar 7%-8% dintre ei activează în alt domeniu decât în cel în care s-au specializat.
3.047 de titluri de doctor au fost acordate în 2007 în România. Cele mai prolifice sectoare au fost specializările medicale şi cele din domeniul ştiinţe tehnice-arhitectură-urbanism