Fără doar și poate, între nebunia ieșirii Regatului Unit din Uniunea Europeană și inițiativa britanicilor de la Rolls-Royce de a trimite la celălalt capăt al continentului, în România, două vehicule de test nu există nicio legătură. Cu toate acestea, coincidența a făcut ca testul realizat de Capital să se desfășoare exact în momentul în care ne întrebam cu toții de ce vor britanicii să fie altfel decât restul europenilor. Pentru noi, pătrunderea în habitaclul noilor Rolls-Royce a demonstrat cât se poate de exact diferențele majore de cultură automobilistică. Măcar aici suntem de acord: britanicii sunt „altfel“. Și nu e vorba doar de bani.

Încă de la primul contact vizual cu un Rolls-Royce gândul te poartă la dimensiunile contului pe care trebuie să îl ai la bancă pentru a îți permite să deții așa ceva. Apoi, odată ce îți trece amețeala, iar primii kilometri parcurși îți asigură încrederea necesară că poți conduce liniștit chiar și în România o mașină atât de exclusivistă, prin minte îți trece întrebarea, oarecum logică, de ce să dai atâția bani pe o mașină care face cam același lucru cu oricare alta. Cu timpul, ambele întrebări primesc răspunsuri… neașteptate.


Urcăm la bord topiți de căldura de 38 de grade Celsius care arde Bucureștiul și căutăm disperați cu privirea butoanele de acționare pentru sistemul de aer condiționat. Bordul mașinii pare complet diferit și familiar totodată. Faptul că marca Rolls-Royce face parte din grupul BMW ne ajută mult. Deși au un cu totul alt design, comenzile sunt, oarecum, în aceleași locuri. În câteva minute, în habitaclu temperatura nu mai depășește 26 de grade și ne putem începe liniștitți călătoria la bordul spectaculosului coupe Wraith. Simpla apăsare a unui buton de pe bord trezește din adormire propulsorul V12 care dezvoltă nu mai puțin de 632 CP. Murmurul surd care abia răzbate în interiorul mașinii nu crește în intensitate nici la apăsarea temătoare a pedalei de acelerație. Pare că ne mișcăm grație unui motor electric complet silențios. Asta în ciuda faptului că cifrele oferite de producător menționează clar emisii de CO2 de 327 gr./km.

La intrarea pe aglomeratul DN1 coloana de mașini de pe prima bandă se „rupe“ brusc și, surpinzător pentru un șofer obișnuit cu traficul autohton, suntem lăsați să ne strecurăm până pe a treia bandă fără proteste. Ba chiar pare că toți ceilalți șoferi ne invită să îi depășim privind curioși luxoasele limuzine cu numere britanice. Deși pare greu să manevrezi într-un trafic atât de aglomerat un vehicul cu o lungime de 5,2 metri și o greutate de aproape 2,5 tone, imperialul Wraith virează și se strecoară ca orice berlină de clasă medie. Ciudat. Ne așteptam să avem de-a face cu manevrele necesare unui autobuz. Că nu e deloc așa ne demonstrează și apăsarea ceva mai încrezătoare a pedalei de accelerație imediat ce traficul devine mai lejer. Abia acum avem timp să aruncăm câteva priviri în jur.

Plafonul „înstelat“, scaunele – sau, mai exact, fotoliile – fără cusur, cromul din abundență și îmbinarea ciudată de modern cu clasic din habitaclu ne fac să uităm de acul kilometrajului care, pe nesimțite, a urcat peste 70 km/h. Micile denivelări ale asfaltului sunt insesizabile la bord grație unui sistem de suspensie căruia nu îi poți aduce reproșuri decât atunci când virezi brusc concomitent cu menținerea unei viteze superioare. Caroseria grea se înclină ușor iar greutatea mașinii îndeamnă șoferul să încetinească. După prima frână mai serioasă ne dăm seama că oricât de performantă ar fi suspensia și sistemul de decelerare, greutatea mare are neajunsurile sale. Mamutului de 2,5 tone îi trebuie metri buni pentru a reveni sub viteza legală.

Trecerea de la bordul lui Wraith la cel al mai conservatorului Ghost nu mai oferă trăiri atât de intense. Deja ne-am obișnuit cu luxul și temperamentul unor mașini britanice de peste 300.000 de euro. E atât de simplu…