„Pentru mine, venirea comuniştilor a însemnat schimbarea definitivă a vieţii trăite până atunci. Îmi amintesc cum bunica mea s-a izolat definitiv în cameră, iar tata (Leon Ghika, n.r.) a fost dat afară din Marina Regală.

Pentru a ne creşte (ne aveau deja şi pe mine şi pe sora mea, mai mare cu un an), mama lucra la fabrica de cărămidă şi, pentru a mai face rost de nişte bani, dona sânge, iar tata tăia lemne. A reuşit apoi să se angajeze ca dulgher, repara acoperişurile caselor distruse în război.”

„Din Marina Regală, tata a ajuns şef de şantier”

„Paradoxal, salvarea lui şi a noastră a venit din partea unui lipovean cu patru clase, Luşcenko, ajuns director la o cooperativă. El a avut curajul să angajeze trei bărbaţi din familia noastră, printre care şi pe tata, care a ajuns în timp şef de şantier. De altfel, tata şi Luşcenko au rămas prieteni buni şi după plecarea noastră în Franţa şi a venit de câteva ori în vizită pe la noi, la Paris.

Tata nu avea nimic la Bucureşti, toate proprietăţile erau la Budeşti (sat în comuna Făurei din judeţul Neamţ). Casa de aici (un imobil din apropierea Ambasadei Americii) nu aparţinea Ghiculeştilor, ci familiei mamei, Pandelescu. Am reuşit să recuperăm casa după un proces început în ’90 şi încheiat şase ani mai târziu, iar prin 2007 am terminat renovarea.”

„Preţul unui om, cam 20.000 de dolari”

„Sora mea, Manuela, îşi dorea cu ardoare să plece din ţară, eu poate mai puţin. Pe atunci, nu puteai pleca decât cu ajutor din exterior, eventual cumpărat de rudele din afară.

Preţul pretins de comunişti era cam de 20.000 de dolari, un om costa cu atât mai mult cu cât avea mai multe studii, în ideea în care trebuia să restitui sumele investite de stat în educaţia ta. Ea a reuşit să fugă cu ajutorul directorului UCECOM, unde lucram amândouă ca manechine. El se hotărâse deja să plece, aşa că nu îi mai era frică de repercusiuni şi a ajutat-o şi pe ea. Aşa a plecat Manuela, în 1971, în Germania, cu pretextul unei expoziţii de artizanat la care trebuai să participe. Din Berlin, a ajuns la Dusseldorf şi, în final, la Paris.”

Chirac: „Cazurile acestea le-aş vrea rezolvate”

„Evident, după plecarea ei, ni s-a mutat Securitatea la uşă, trăiam într-o permanentă teroare. Şi totuşi, în 1975, am reuşit şi eu să plec. Sora mea aflase că premierul de atunci al Franţei, Jacques Chirac, urma să vină în România. S-a dus la gardienii lui şi i-a rugat să-i dea o scrisoare. Nu era singura care se gândise la asta. Ajuns la Bucureşti, Chirac le-a înmânat oficialităţilor de aici o listă de nume, le-a spus că sunt „cazuri pe care le-ar vrea rezolvate”. Etapele următoare- am cerut azil politic în Franţa şi, apoi, renunţarea la cetăţenia română, ceea ce mi-a permis să mă întorc, ulterior, în ţară.”

Ştefan Alexandru, în curând Ghika

„Ajunsă în Franţa, l-am cunoscut pe Jacques (Jacques le Blay, soţul său, director timp de 26 de ani în cadrul companiei de cosmetică Guerlain, n.r.). Şi, în 1976, am reuşit să-mi aduc aici şi părinţii. De atunci, am venit an de an în România şi, deşi rude nu prea mai am aici, am prieteni. Acum patru ani mi-am deschis şi o mică firmă de distribuţie de produse cosmetice, iar acum cam jumătate de an o petrec în ţară.

Toată generaţia mea trăieşte acum în Franţa, SUA, Elveţia, Canada sau Belgia. Copilul meu (Ştefan Alexandru, în vârstă de 22 de ani), nu a luat încă numele de Ghika, pentru că nu a vrut să epateze, îi era teamă, copil fiind, că va fi încadrat de colegi în categoria „snobi”. Îl va prelua, însă, curând.”