Al doilea este premierul Ungariei, Viktor Orban, probabil cel mai eficient populist occidental grație puterilor pe care și le-a consolidat, grație opozanților pe care i-a eliminat și grație influenței pe care pretinde că o are asupra vieții politice din țara sa.

Există două motive întemeiate pentru a-i considera pe Trump și pe Orban niște figuri paralele. Au o bază politică similară, au niște adversari asemănători și se bucură de un sprijin similar din partea “naționaliștilor de alură internațională“ care le asigură sprijin online populiștilor din lumea întreagă. Amândoi sunt niște critici duri ai instituțiilor internaționale și ai manierelor liberale, amândoi sunt înclinați să își promoveze apropiații și asociațiile dubioase și amândoi au profitat imens de pe urma eșecurilor unui centru manierat și a respectabilei elite, scrie publicația The New York Times.

Diferență sesizabilă între cei doi

Dar a existat mereu o esențială diferență între cei doi, sesizabilă încă din primele zile ale Administrației Trump, dar evidentă acum din cauza crizei apărute în ultimele luni.

Orban nu este tocmai un autocrat ieșit dintr-o caricatură liberală, ci este un politician profund interesat să dețină puterea politică și să o folosească, iar el a consolidat o îndeajuns de mare putere pentru apropiați și pentru partidul său, astfel încât alarma liberală din jurul guvernării sale este de înțeles.

În privința realei autorități politice, puterea de a guverna, și nu doar de a supraviețui, este ceva ce este evident că Donald Trump nu pare să-și dorească.

Să luăm în considerație reacția lor diferită în fața coronavirusului. În Ungaria, apariția a dus imediat la declarația stării de urgență, aprobată de super-majoritatea din Parlamentul Ungariei, situație care i-a oferit premierului niște puteri extraordinare pe tot parcursul crizei și care a lăsat deznodământul deschis, o stare de excepție fără un sfârșit oficial.

Ceea ce a însemnat acest lucru a fost contestat imediat: criticii lui Orban au strigat că Ungaria a trecut Rubiconul și a intrat sub dictatură, Uniunea Europeană a tunat și a fulgerat, Orban însuși a dat de înțeles că, în această lună, îi va reda parlamentului atribuțiile și va oferi “oricui ocazia de a cere scuze Ungariei pentru acuzațiile nedrepte“. (Așa cum s-a întâmplat de altfel în cea mai mare parte a Europei de Est, deocamdată Ungaria a reținut cu succes avansul coronavirusului).

Dar nimeni nu trebuie să pună capăt dilemei și să se întrebe dacă Orban este mai aproape de un Vladimir Putin sau de un Charles de Gaulle, lumea trebuind să recunoască în schimb că el s-a comportat așa cum se comportă îndeobște niște lideri agresivi în vremuri de criză – să caute mai multă autoritate, un câmp mai larg ca să poată acționa împotriva pericolului – iar mai apoi să observe marea deosebire față reacția Casei Albe a lui Trump în fața aceluiași pericol.

COVID-19 i-a oferit lui Trump o anumită putere

Apariția Covid-19 i-a oferit lui Trump exact aceleași șanse ca liderului Ungariei: era vorba despre un pericol din afară, un inamic invizibil care cerea o reacție dură din partea guvernului, un pericol care putea oarecum reabilita anumite idei naționaliste și populiste, o situație în care regulile politice normale pot fi suspendate de dragul și spre binele populației.

De bine, de rău, în trecut asemenea crize au provocat o creștere a popularității președintelui și au consolidat puterea prezidențială, indiferent dacă a fost vorba despre democrați sau despre republicani.

Iar gândul că o situație atât de urgentă ar apărea în timpul Administrației Trump era tocmai scenariul de care se temeau cei mai mulți dintre cei alarmați de ascensiunea lui – un caz din Istorie care îi oferă unui președinte cu temperament și înclinat spre autoritarism șansa de a impune o reală stare de excepție în care să-și poată dezlănțui fanteziile sale de om doritor să guverneze singur.

Dar Trump n-a dorit un asemenea dar. Nu numai că președintele a fost mult prea incapabil să-și consolideze puterea și că orice tentativă de autoritarism a fost subminată de incompetența administrației sale. El e cu siguranță incompetent, dar în privința zonelor care îi asigură menținerea în funcție (precum concedierea inspectorilor generali neconvenabili) el încă mai găsește o cale prin care să-și impună puterea, chiar dacă o serie de reguli îi stau în cale.

Trump nu a putut profita de această criză

Dar dacă ieși din sfera micii corupții și treci în cea a elaborării unor politici, îți este clar că lui Trump îi lipsesc atât capacitatea, cât și nivelul de interes cerut ca să poată profita de această criză. În acest caz, confruntat cu aceleași probleme ca și Orban, el nu a găsit în pandemie decât o inconveniență care ar trebui ignorată, o problemă de eludat, o piedică în calea stilului său de viață, cu golf și cu mesaje pe Twitter, un accident ocazional în fluxul conștiinței. Iar când realitatea a devenit imposibil de ignorat, singurul său impuls cu adevărat politic – sigurul legat de adevărata putere și de exercitarea ei – a fost acela de a arunca cele mai multe dintre responsabilitățile importante pe umerii guvernatorilor, în timp ce el își spală mâinile prezidențiale.

Coronavirusul a elucidat, o dată pentru totdeauna, caracteristica distinctă a demagogiei lui Trump. Oamenii mari și oamenii răi recurg deopotrivă la atenție pentru a obține puterea, dar președintele nostru este interesat de putere doar ca mijloc prin care să atragă atenția. Or, tocmai de aceea, cel mai important demers al său în materie de coronavirus a fost timpul consumat în zilnicele sale conferințe de presă – o lovitură temporară dată programelor posturilor de televiziune prin cablu, impunerea nemiloasă (cel puțin până când veștile devin proaste) a unei realități TV prezidențiale.

În disensiunile pe tema adevăratei naturi a președinției lui Trump, acest articol a subliniat apăsat elementele absolut ridicole ale trumpismului – contrar vajnicilor mei prieteni anti-Trump, care îl consideră pe Trump un Mussolini în devenire și contrar prietenilor mei care sunt mai ponderat anti-Trump și care îl consideră un om care mai înțelege câte ceva din politică, respectiv, niște lucruri pe care republicanii de genul lui Mitt Romney nu le înțeleg.

Donald Trump are instincte autoritare

În mod evident, un adevăr există în ambele opinii. Trump are într-adevăr niște instincte autoritare și apelează instinctiv la anumite dinamici cruciale din politica americană, de care partidul său ducea lipsă de multă vreme. Iar în cazul unui alt lider, aceste calități ar fi putut duce la o ambiție periculoasă, la o eficiență fără scrupule sau la ambele deodată, avându-l totuși pe Viktor Orban ca obiect de studiu indiferent cum l-ai vedea în cele din urmă.

Dar, în Trump, ambele calități se pierd într-un noian de aspecte mult mai importante ale caracterului său – teama de a-și reclama orice putere care ar putea duce la asumarea responsabilității, iar mai târziu la o posibilă condamnare – preferința unui circar pentru spectacolul necuviincios, preferința unui om dependent de presă de a tuna și fulgera indiferent de evenimente.

Așadar, deși criticii și aliații săi îl văd, deși diferit, drept un Orban american – un demolator al democrației sau un dur al unor vremuri dure – marea criză a președinției sale a dezvăluit și marea diferență care îl separă nu doar de liderul ungar, ci și de aproape orice om de stat considerat vreodată ca fiind deosebit de periculos sau deosebit de dotat.

În cel de-al patrulea an al actualei sale președinții, această comedie neagră a lăsat loc tragediei. Dar nu din cauză că, brusc, Trump a descoperit cum să-și folosească autoritatea în scopuri dictatoriale sau întru apărarea democrației. Mai degrabă, din cauză că în această primăvară întunecată America avea nevoie de un președinte capabil să-și exercite puterea și a constatat că nu are parte decât de o vedetă de televiziune, un nevolnic și un măscărici.