Opinia publică turcă, predispusă spre conspirații, are adesea o obsesie a forțelor străine care încearcă să modeleze destinul Turciei. Desigur, turcii sunt cei care își vor exprima opțiunile la propriile lor alegeri prezidențiale și parlamentare, potrivit unui articol realizat de Omer Taspinar, profesor de securitate națională la Universitatea Națională de Apărare din Washington și la Universitatea Johns Hopkins, pentru kathimerini.gr

Însă, din moment ce Erdogan este un maestru în a mobiliza acest sentiment intern anti-occidental în avantajul său, există o mare reticență, mai ales la Washington, de a lua orice poziție dincolo de declarațiile care amintesc de importanța organizării de alegeri „libere și corecte”. Dar dincolo de această aparență, pare să existe, în mod curios, o preferință nemărturisită și extrem de egoistă a Occidentului. Și, din păcate, este una greșită și nedemnă de democrațiile occidentale care ar trebui să arate o susținere mai mare pentru democrația turcă în loc să-l vadă pe Erdogan drept „diavolul pe care măcar îl cunosc”.

Cursul autoritar al Turciei ar trebui în mod normal să simplifice lucrurile pentru Occident

Cursul autoritar al Turciei din timpul lui Erdogan, combinat cu o politică externă care blochează aderarea Suediei la NATO și acceptă Rusia lui Putin drept partener economic și militar major, ar trebui în mod normal să simplifice lucrurile pentru Occident. Cu toate acestea, lucrurile sunt mai tenebroase atunci când cineva sapă puțin mai adânc. De exemplu, o opinie convențională conturată la Washington este că o Turcie post-Erdogan nu va fi radical diferită în politica externă și că orice mică schimbare va fi mai mult de stil decât de ​​substanță. Conform acestei opinii, cele două probleme fundamentale de pe agenda turco-americană – în special nemulțumirea Ankarei față de sprijinul SUA pentru kurzii sirieni și nemulțumirea Washingtonului față de achiziționarea de către Turcia a sistemului rusesc de apărare antirachetă S-400 – este puțin probabil să dispară odată cu o victorie a opoziției. La fel, dacă Erdogan va pierde, nimeni nu se așteaptă la o distanțare radicală față de pozițiile turcești cu privire la Cipru, Mediterana de Est sau Marea Egee. Naționalismul turc și căutarea autonomiei și independenței strategice vor rămâne probabil forțele motrice ale politicii externe a Turciei.

Cât despre așteptările cu privire la opoziția turcă și Orientul Mijlociu? În mod ironic, sub conducerea lui Erdogan a avut loc o schimbare semnificativă în ultimii doi ani. Având în vedere starea precară a economiei turcești, nevoia disperată de lichiditate a lui Erdogan a dus deja la o schimbare majoră în relațiile Ankarei cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Curtarea acestor țări din Golf de către Erdogan a necesitat revizuirea sprijinului acordat de Turcia Frăției Musulmane, iar acest lucru, la rândul său, a contribuit și la îmbunătățirea relațiilor cu Israelul și Egiptul. O astfel de reajustare rapidă a politicii externe a Turciei a amplificat probabil imaginea lui Erdogan în Occident mai degrabă ca oportunist pragmatic decât ca ideolog islamist. Nu e deloc straniu, așadar, că un fost ambasador american la Ankara, care are o lungă istorie de relații cu Erdogan, nu a avut nicio ezitare în a-și exprima preferința pentru el ca „diavolul pe care îl cunoaștem”.

Erdogan urmărește chiar normalizarea cu Siria lui Bashar al-Assad

Astăzi, cu speranța repatrierii unora dintre cele patru milioane de refugiați sirieni din Turcia, Erdogan urmărește chiar normalizarea cu Siria lui Bashar al-Assad – un regim pe care a încercat din greu să-l răstoarne în urmă cu doar câțiva ani. Problema refugiaților sirieni este cea care determină pozițiile europenilor cu privire la Erdogan. În mod normal, Franța, Germania și Italia, dar și alte țări europene precum Grecia și Cipru, care sunt destinatarii retoricii conflictuale a lui Erdogan, ar trebui să susțină schimbarea puterii la Ankara. Însă există o anumită îngrijorare în Franța și Germania că un nou guvern turc condus de Kemal Kilicdaroglu va dori să revizuiască acordul cu privire la refugiați din 2016 semnat între Ankara și Bruxelles. Să ne amintim că la apogeul crizei refugiaților, Uniunea Europeană a ajuns la un consens cu Erdogan, oferind Turciei 6 miliarde de euro pentru a opri valul de imigranți sirieni.

Kemal Kilicdaroglu, liderul principalului partid de opoziție, Partidul Popular Republican (CHP) laic și social-democrat, a respins ferm semnarea acordului respectiv cu privire la refugiați între Ankara și Bruxelles. Astăzi, Kilicdaroglu candidează împotriva lui Erdogan, în calitate de candidat comun al unei coaliții eclectice de șase partide politice, inclusiv unul extrem de naționalist. Platforma electorală a acestei „Alianțe Naționale” se angajează să îmbunătățească relațiile cu UE, dar încearcă și să renegocieze acordul privind refugiații, cu o abordare pe care Kilicdaroglu o numește „Turcia înainte de toate”. Este oare Europa pregătită să îmbrățișeze o Turcie post-Erdogan care urmărește relații mai bune cu obiectivul integrării depline, dar și un nou acord privind refugiații care să protejeze mai bine interesele naționale turcești? Raspunsul este ”nu”. Nici Franța, nici Germania nu au dorința de a vorbi despre aderarea de mult uitată a Turciei la UE. Și, desigur, nu există nicio dorință de a accepta mai mulți refugiați în Europa. Prin urmare, este poate mai ușor să negocieze într-un context tranzacțional cu un naționalist irascibil precum Erdogan, care a tăiat multe punți cu Bruxelles-ul, ca fiind „diavolul pe care măcar îl cunosc”. Și este mult mai ușor să respingă un lider autoritar furios, care nu are o urmă de democrație în el decât să spună nu unei Turcii democratice care încearcă să-și reînvie orientarea europeană.

Astfel de percepții despre Erdogan sunt mioape și periculoase

În sfârșit, într-o vizită recentă la Atena, am fost deosebit de surprins să constat că establishmentul politicii externe grecești părea absolut mulțumit de perspectiva ca Erdogan să câștige o nouă confruntare electorală, și asta dintr-o perspectivă națională pur pragmatică și cinică. Această poziție a Greciei poate fi explicată prin faptul că un Erdogan autoritar și instabil, care lansează constant amenințări asupra estului Mediteranei și Mării Egee, provoacă simpatia Occidentului pentru Atena. Nu este o coincidență faptul că relațiile greco-americane sunt astăzi la cote maxime, în parte din cauza lipsei de încredere în Turcia ca partener NATO. După 20 de ani de relații cu el, Erdogan este pentru Grecia cu adevărat „diavolul pe care măcar îl cunosc” într-o țară în care „nu vede prea des îngeri”.

Astfel de percepții despre Erdogan sunt mioape și periculoase. Există două motive principale pentru care nu-l putem vedea pe Erdogan drept un rău binecunoscut pentru Occident. Primul și cel mai simplu motiv este că trebuie să se dea o șansă democrației. Liderii autocrați precum Putin și Erdogan sunt aproape întotdeauna predispuși să exagereze în politica externă, luând decizii proaste. Vrea, într-adevăr, Grecia să riște un război cu un vecin din ce în ce mai autoritar și tiranic? Preferă Washingtonul mai degrabă o Turcie represivă și belicoasă decât o Turcie care caută o soluție democratică la problema sa kurdă? Și chiar crede Europa că o Turcie autoritară, căreia îi poate spune confortabil nu, este o alternativă mai bună decât o Ankară democratizată care va deveni inevitabil mai pro-europeană și mai anti-rusă? Al doilea motiv pentru care Kilicdaroglu merită o șansă este că nu ne aflăm în fața unei alegeri binare, între un înger și un diavol. După cum s-a afirmat în cazul alegerilor din Brazilia dintre Lula și Bolsonaro, Kilicdaroglu nu este poarta paradisului. Este poarta ieșirii din iad. După cum Joe Biden nu a obosit niciodată să spună în timpul campaniei electorale „să nu mă comparați cu Atotputernicul. Comparați-mă cu soluția alternativă”.