Gerard Ryle a condus echipa internațională care a scos la iveală Dosarele Panama, cele 11,5 milioane de documente care divulgă 40 de ani de activitate a firmei de avocatură Mossack Fonseca, oferind astfel o viziune fără precedent asupra scopului și metodelor din lumea secretă a fondurilor offshore. Iată povestea din spatele celui mai mare proiect de colaborare jurnalistică din istorie, prezentată de Gerard Ryle în cadrul conferințelor TED.
Ce ați face dacă ar trebui să descifrați informațiile din 11,5 milioane de documente, să le verificați și să le înțelegeți? Asta a fost o provocare cu care s-a confruntat un grup de jurnaliști anul trecut. Un anonim, care și-a luat numele de John Doe, a reușit cumva să copieze arhiva de aproximativ 40 de ani a firmei de avocatură din Panama Mossak Fonseca. Este una din multele firme din lume specializată în gestionarea conturilor în paradisuri fiscale offshore, cum ar fi Insulele Virgine Britanice, pentru oameni bogați și puternici cărora le place să țină secrete.
John Doe a reușit să copieze fiecare foaie de calcul din această firmă, fiecare dosar al clienților, fiecare email, din 1977 până în prezent. A reprezentat cea mai mare ascunzătoare de informații interne în paradisul taxelor, văzută vreodată. În același timp a fost o imensă provocare pentru jurnalismul de investigație. Gândiți-vă la asta: 11,5 milioane de documente care conțin secretele unor oameni din peste 200 de țări diferite. De unde începi când ai așa resurse vaste? De unde începi povestea care ajunge în toate colțurile lumii și care poate afecta pe vorbitorii oricărei limbi, uneori în moduri nebănuite încă.
John Doe le dăduse informațiile celor doi jurnaliști de la ziarul german Süddeutsche Zeitung. Fusese motivat să o facă – citez – de „dimensiunea nedreptății demascată de aceste documente.” Dar un singur ins nu poate desluși o cantitate atât de mare de informații. Astfel că cei de la Süddeutsche Zeitung au contactat organizația mea din Washington, DC, Consorțiul Internațional de Jurnalism Investigativ. Noi am hotărât să facem ceva ce contravenea oricăror principii învățate de noi ca jurnaliști: să împărtășim.
Reporterii de investigație sunt ca lupii singuratici, prin natura lor. Noi ne păzim cu strictețe secretele, uneori chiar și față de editori, pentru că știm că în momentul în care le spunem ce deținem, vor vrea să ne ocupăm de știre imediat. Și, să fim sinceri, când ai o poveste bună, preferi să păstrezi gloria doar pentru tine însuți.
E clar că trăim într-o lume ce pare tot mai mică și că mass-media face cu greu față acestui fenomen. Subiectele despre care scriem sunt tot mai transnaționale. Corporații gigant operează la nivel global. Crizele legate de mediul înconjurător și sănătate sunt universale. La fel și fluxul banilor și crizele financiare. Așadar, pare șocant faptul că jurnalismul a ajuns atât de târziu să acopere știrile într-o manieră cu-adevărat globală. Tot șocant e și faptul că jurnalismul a ajuns atât de târziu să exploateze posibilitățile oferite de tehnologie, și nu să se ferească de ele. Motivul pentru care jurnaliștii se tem de tehnologie e acesta: cele mai mari instituții ale profesiei trec prin vremuri grele din cauza modului schimbător în care se consumă știrile. Întregul sistem de marketing ce susținea transmiterea de știri, s-a deteriorat. Asta a aruncat jurnalismul în criză, obligând acele instituții să-și reexamineze modul de lucru.
Dar unde e criză, e și oportunitate. Prima provocare apărută, cunoscută ulterior ca Dosarele Panama, a fost să facem documentele ușor de găsit și consultat. Era vorba de aproximativ 5 milioane de email-uri, 2 milioane de PDF-uri ce trebuiau scanate și indexate, și încă milioane de alte dosare și alte tipuri de documente. Toate acestea trebuiau arhivate într-o locație sigură în „cloud”. Apoi am invitat reporteri să studieze documentele. Per total, reporteri din peste 100 de organizații media din 76 de țări: de la BBC din Marea Britanie, la Le Monde din Franța, la Asahi Shimbun din Japonia. Am numit asta „Vorbitori nativi și date native,” căci cine e mai potrivit să spună cine e important în Nigeria, dacă nu un jurnalist nigerian. La fel și pentru Canada, un canadian. Doar două reguli au fost stabilite pentru cei invitați: toți am fost de acord să împărtășim toate descoperirile cu toţi ceilalți, și am convenit să publicăm toți deodată în aceeași zi.
Ne-am ales partenerii media pe baza încrederii pe care ne-o formaserăm de-a lungul micilor colaborări anterioare și cu ocazia altor legături rezultate din documente. În următoarele luni, micii mele organizații non-profit, cu sub de 20 de oameni, i s-au alăturat peste 350 de alți reporteri din 25 de limbi. Cea mai mare scurgere de informații din istorie a generat cea mai mare colaborare jurnalistică din istorie. 376 persoane din mai multe țări făceau ce jurnaliștii nu fac niciodată: lucrau cot-la-cot, împărtășeau informații, dar nu ziceau nimănui. Pentru că devenise clar acum că pentru a face cel mai mare zgomot posibil, întâi trebuia să facem cea mai mare liniște posibilă.
Pentru a gestiona proiectul mai multe luni, trebuia să construim un studio virtual sigur. Am folosit un sistem de comunicare codat, și am conceput un motor de căutare. În studioul de știri virtual, reporterii se puteau ocupa de subiectele care rezultau din documente. Cei interesați de diamante însângerate sau artă exotică, de pildă, împărtăşeau informații despre cum s-au folosit de lumea offshore ca să ascundă comerțul cu acele produse. Cei interesați de sport puteau împărtăși informații despre cum sportivi de top au cedat drepturile de imagine companiilor off-shore, fiind astfel, probabil, scutiți de plata taxelor în țările în care își practică meseria.
Dar poate cel mai interesant a fost numărul liderilor mondiali și al politicienilor aleși care a ieșit la iveală din documente: persoane ca Petro Poroshenko în Ucraina, asociați apropiați ai lui Vladimir Putin din Rusia și Primul Ministru al Marii Britanii, David Cameron, implicat prin răposatul său tată, Ian Cameron.
Adânc ascunse în documente zăceau entități off-shore secrete, precum Wintris Inc., o companie din Insulele Virgine Britanice care, de fapt, aparținea primului ministru islandez. Aș dori să vă vorbesc despre Johannes Kristjansson, un reporter islandez invitat să facă parte din proiect, care e cel mai singuratic om din lume. El a refuzat să fie plătit timp de 9 luni și a trăit din veniturile soției lui. Și-a acoperit ferestrele casei cu prelate să se pună la adăpost de ochi iscoditori în timpul lungii ierni islandeze. Foarte repede a rămas fără scuze cu care să își motiveze multele absențe, în timp ce lucra cu ochii obosiți, noapte de noapte, lună de lună. În tot acest timp, el deținea informații care ar fi urmat să-l demită pe conducătorul țării lui.
Când ești reporter de investigație și faci o descoperire uimitoare, cum că prim-ministrul țării tale ar fi implicat într-o companie offshore, care are dobânzi în băncile islandeze – motiv pentru care a și fost ales – instinctul îți dictează s-o strigi cu putere. Fiindcă eram printre puținii cu care putea vorbi Johannes și cu mine am ajuns să facem glume sinistre. „Păzea! Vine Wintris,” zicea el. Eram fani ai filmului „Urzeala tronurilor”.
Când reporterilor ca Johannes le venea să urle, o făceau în interiorul studioului virtual de știri, transformându-și, apoi, urletele în povești, trecând de la documente la înregistrări din sala de judecată, la dosare oficiale ale companiilor și la interogarea celor pe care voiam să îi expunem. Dosarele Panama le-au permis reporterilor să privească lumea altfel decât o vedea restul lumii.
Pe măsură ce noi acopeream subiectul, independent de noi, în Brazilia a avut loc un imens scandal politic de corupție. În Argentina a fost ales un nou conducător. FBI punea sub acuzare oficiali FIFA, organizația ce controlează fotbalul profesionist. Dosarele Panama aveau legături directe cu toate aceste evenimente în derulare. Vă puteți imagina presiunea și dramele individuale care ar fi putut nărui ce încercam noi să facem. Oricare dintre acești jurnaliști ar fi putut strica înțelegerea. Dar n-au făcut-o. Și pe 3 aprilie a acestui an, fix la ora 8 p.m., ora Germaniei, am publicat simultan în 76 de țări.
Foarte curând, Dosarele Panama au devenit cea mai mare știre a anului. Iată scena care a avut loc în Islanda la o zi după publicare. A fost prima zi dintr-un șir de proteste. Primul ministru islandez a trebuit să demisioneze. A fost prima dintr-un șir de demisii. Am expus mulți oameni faimoși, precum Lionel Messi, cel mai renumit fotbalist din lume. Au fost și alte consecințe neintenționate. Pretinșii membri ai unui cartel mexican al drogurilor au fost arestați, după ce am publicat detalii despre ascunzătoarea lor. Își folosiseră adresa pentru a-și înregistra compania offshore.
E un soi de ironie în ce am reușit să facem. Tehnologia – internetul – care a distrus modelul de afacere ne permite să reinventăm jurnalismul. Această dinamică generează nivele de transparență și impact fără precedent. Am demonstrat cum un grup de jurnaliști poate genera schimbare în lume, aplicând metode noi și tehnici jurnalistice vechi unei mari scurgeri de informații. Am creat un context semnificativ celor oferite de John Doe. Prin împărtășirea resurselor am reușit să săpăm adânc, mult mai adânc și mai îndelungat decât permit organizațiile media de azi, din motive financiare.
Ne-am asumat un mare risc, și nu ar putea funcționa de fiecare dată, dar cu Dosarele Panama am demosntrat că poți scrie despre orice țară cam de oriunde și să îți alegi câmpul de luptă preferat pentru a-ți apăra munca. Nicio hotărâre judecătorescă nu ar fi putut opri difuzarea știrii în 76 de țări diferite. Încercați să opriți inevitabilul. Imediat după ce am publicat, am primit un mesaj de la Johannes: „Wintris e aici.”
Chiar așa a fost și poate asta însemna o nouă eră pentru jurnalism.
Bruno Giussani: Gerard, cred că vei dedica aplauzele celor 350 de jurnaliști care au lucrat cu tine, nu-i așa? Aș dori să-ți adresez câteva întrebări. Prima ar fi, ai lucrat în secret mai mult de un an cu vreo 350 de colegi de peste tot din lume. A existat vreun moment în care ai crezut că informația se va scurge, iar colaborarea ar putea fi compromisă de cineva care publica știrea? Sau cineva din afara grupului care să divulge informații aflate?
Gerard Ryle: Am avut o serie de situații de criză, mai ales când se întâmpla ceva foarte important în lume și jurnaliștii din acea țară voiau să publice știrea imediat. A trebuit să îi liniștim. Cred că cea mai mare criză a fost cu o săptămână înaintea publicării. Trimiseserăm o serie de întrebări asociaților lui Vladimir Putin, dar, în loc de răspuns, Kremlin-ul a ținut o conferință de presă în care ne-a denunțat și a denunțat întreaga poveste ca fiind, cred, un complot din Occident. La acel moment Putin credea că era vorba numai de el. Desigur, mulți redactori din lume s-au supărat foarte tare. Credeau că întreaga poveste va fi expusă. Vă puteți imagina timpul pe care l-au investit, resursele și banii investiți cu asta. Așadar, mi-am petrecut ultima săptămână calmându-i pe toți, cam cum face un general când își controlează trupele. „Calmi, fiți calmi.” Până la urmă, toți au rămas calmi.
B.G:. Apoi, în urmă cu vreo două săptămâni, ai postat multe documente într-o bază de date deschisă, ce putea fi consultată de oricine pe bază de cuvânt cheie.
G.R.: Suntem convinși că informațiile de bază despre lumea offshore ar trebui făcute publice. Desigur, nu am publicat documentele de bază ale jurnaliştilor cu care lucram. Dar informațiile de bază – numele persoanei şi al companiei offshore – sunt disponibile online. De fapt, cea mai mare resursă de acest fel e, în principiu, disponibilă.
Sursa: Ted.com