Dotarea trupelor române în anul 1942 și desființarea unei legende
Oare să fie adevărată această credință? Autoritățile de la București au făcut eforturi deosebite și au reușit să strângă până în primăvară 650.000 de puști moderne, focul pușcașilor urmând să fie sprijinit de cel asigurat de 27.864 de puști-mitraliere și de 9.168 de mitraliere. Armele ușoare erau absolut necesare pentru a separa infanteria de tancuri, mașinile de luptă putând fi scoase din funcțiune de vânătorii de care cu legături de grenade, mine sau sticle incendiare.
Nici la piesele de artilerie nu se stătea rău și erau gata de campanie 634 de obuziere de calibrul 100 mm și 155 obuziere grele de calibrul 150 mm. Piese de artilerie cu capacități antitanc și antiinfanterie erau în număr de 1.146 de exemplare. Un impact deosebit asupra soldaților era provocat de schijele produse de proiectilele lansate de aruncătoarele de mine. Erau disponibile 2.035 de calibrul 60 mm și 812 de 81,4 mm, cele din urmă fiind îngrozitoare prin rănile provocate de spărturile metalice colțuroase. Se adăugau 176 de tancuri ușoare, toate forțele fiind sprijinite de 310 tunuri antiaeriene performante de calibrele 37 și 75 mm.
Un critic militar ar observa însă lipsa de echipament greu, cel ce era necesar pentru nimicirea blindatelor grele și pentru neutralizarea artileriei inamice. Explicația era una foarte simplă: armata română n-a fost dezvoltată pentru un război mondial. Autoritățile de la București au asamblat un organism militar care să facă față unor inamici din imediata apropiere și pentru înfruntarea forțelor maghiare sau bulgare ar fi fost peste necesar.
Resursele statului român și cele ale Germaniei nu permiteau însă o înzestrare cu armament greu cu mare putere de distrugere. Este interesant de precizat că nici măcar Reich-ul nazist n-a avut suficiente arme pentru atingerea superiorității zdrobitoare pe câmpul de luptă și militarii apelau la tehnica de captură. Se mulțumeau cu orice putea să tragă și numai lipsa munițiilor potrivite a limitat folosirea armelor străine.
Tehnica de luptă trimisă de Germania, prea puțină în raport cu necesitățile
Germania a mai trimis tehnică de luptă modernă unităților române, dar era prea puțină în raport cu necesitățile, sosea în cantități mici și nu era timp pentru o instruire de calitate. Au fost expediate 11 tancuri Panzer III și 11 Panzer IV chiar înainte de bătălia de mare amploare de la Stalingrad, dar echipajele n-au putut asimila complet arta manevrării noilor mașini, revoluționare în raport cu tehnica de origine cehoslovacă.
Armata română nu avea ce să caute în confruntarea de la Stalingrad, în aceeași situație fiind diviziile italiene și ungare. Tunurile antitanc de calibrul 47 mm puteau să scoată din luptă blindate de tip T-34 și chiar KV-1 dacă executau foc de la mică distanță și din lateral, dar concentrarea forțelor mecanizate inamice n-a mai permis un astfel de tir. Nici cantitățile de muniții n-au fost suficiente pentru armele din primele linii și multe proiectile au fost capturate în depozite sau au fost distruse.
Armata română a avut un caracter național și n-a fost dezvoltată pentru acțiuni imperialiste la nivel continental sau planetar, așa cum au făcut alți conducători cu mult înainte de declanșarea războiului mondial.
Datele statistice publicate în anul 1999 sunt incomplete și au fost menționate numai câteva categorii de armament. Armata română a fost dotată în mod deosebit în primăvara anului 1942, dar nu era capabilă să participe la un conflict mondial pe fronturi vaste și cu implicarea masivă a forțelor motorizate.
