Episodul petrecut săptămâna trecută pentru alegerea președintelui Eurogrupului, cu o revoltă finală pentru candidata spaniolă Nadia Calviño, este doar un capitol în confruntarea a două viziuni ale proiectului Uniunii Europene, între două blocuri de state membre. Pe de-o parte sunt așa-numiții „frugali”, autodenumiți „Noua Ligă Hanseatică”,  de cealaltă pate sunt cei constituiți ca „Prietenii coeziunii”. La o distanță de șase sute de ani, susținătorii comerțului și austerității se opun intereselor celor care, precum Spania, apără solidaritatea inter-teritorială în Europa și mutualizarea datoriilor ca formulă de ieșire din criza Covid-19. Între cele două părți se află axa franco-germană, cu istoria sa de fondare a proiectului european comun și cu puterea dată de un sfert din populația și din PIB-ul UE. De capacitatea sa de mediere, de negociere și de a se ajunge la un consens depinde, în aceste momente critice prin care trecem, viitorul Europei. 

AUSTERITATEA ȘI COMERȚUL LIBER.

Noua Ligă Hanseatică sau Hansa s-a născut în februarie 2018, cu semnarea simbolică de către miniștrii finanțelor din Estonia, Finlanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Olanda și Suedia a unui document sau o scrisoare de două pagini care prezintă punctele de vedere și valorile împărtășite ale țărilor privind arhitectura Uniunii Economice și Monetare a UE. Acestora li se alătură Austria „frugală”. Se dorește cooperarea acestor state, care în sine au o pondere redusă, dar care acumulează împreună un PIB care depășește 2 miliarde de euro, aproape două „Spanii”. Deși se declară pro-europeni, ei sunt frontal împotriva ideilor integrative apărate de președinți precum Macron al Franței. Sunt conservatori din punct de vedere fiscal și apără realizarea excedentelor fiscale în timpul ciclurilor expansive, mizând pe reforme structurale, și pe nu ajutoare directe între țări. De asemenea,  vor o piață unică europeană mai dezvoltată, în special în sectorul serviciilor, așa-numita „Uniune a piețelor de capital”, și crearea unui fond monetar european care să poată oferi ajutor financiar țărilor care au nevoie, dar întotdeauna sub formă de împrumuturi.

AJUTOARE DIRECTE ȘI DATORII MUTUALIZATE.

De cealaltă parte sunt autoproclamații „Prietenii ai coeziunii”. Pe lângă Spania, aceștia sunt Bulgaria, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia. Acestui grup i s-a alăturat și Italia, ca urmare a pandemiei. Aceste 15 țări au în comun faptul că sunt beneficiare nete ale fondurilor europene. Toate aceste țări susțin că vor păstra ajutorul PAC și fondurile structurale și pledează pentru creșterea sumei din bugetul multianual al UE. De asemenea, amenință că blochează orice încercare de reducere. Principalul lor aliat este majoritatea Parlamentului European care trebuie să aprobe bugetul și care apără un cadru financiar echivalent cu 1,3% din PIB-ul UE. În ceea ce privește noul Fond de Reconstrucție, sunt în favoarea ajutorului direct, fără condiții, și a datoriilor mutualizate. Argumentul central: construcția europeană nu poate face diferențe și trebuie să fundamenteze pe solidaritate motorul de creștere care să elimine breșele de inegalitate între diferitele state membre.

MĂREȚIA DE A SE PUNE ÎN LOCUL CELUILALT.

Analizând argumentele fiecărui grup, putem găsi motive de ambele părți pentru a-și apăra interesele legitime atât de acerb. Nu trebuie să minimalizăm problema ca și cum ar fi o dispută între Nord-Sud, buni și răi, zgârciți sau risipitori. Cultura diversă a Europei ne face bogați în diferențe care, atunci când nu se găsesc modalități de colaborare, se transformă în războaie fratricide. Liga Hanseatică medievală însăși a sucombat în Războiul de Treizeci de ani, în urmă cu patru secole, conflict care a devastat Europa.

La sfârșitul lui, a apărut o lume nouă – puterea spaniolă era în declin, iar Franța căpăta importanță. Toți pierdem atunci când nu obținem tot ce se poate de la Uniunea noastră. Nici „noii hanseatici” nu pot uita că noul Covid-19 a distrus creșterea economică a unor state precum Spania sau Italia și, prin urmare, sunt necesare ajutoare și bugete mai mari pentru recuperarea lor, și nici „Prietenii coeziunii” nu pot pretinde ca acest efort comun să fie acordat fără condiții. Ar trebui să fie bugete organizate și un program de reforme structurale și fiscale. Vertijul rupturii și consecințele grave ale acesteia sunt cea mai bună garanție pentru ca, în ultimul moment, să se ajungă la un acord și pentru ca încă o dată în UE să răsară soarele, ceea ce nu este puțin lucru.