În vreme ce bogații sunt în mod obișnuit mai fericiți decât săracii, fericirea suplimentară generată de venituri suplimentare nu mai e atât de mare dacă persoana respectivă a trecut deja de pragul sărăciei. Motivul, spune Richard Easterlin (University of Southern California), citat de revista Time, e “ciclul hedonic“: ne obișnuim să fim bogați al naibii de repede – în plus, comparăm ceea ce avem cu ceea ce au alții, nu cu ceea ce aveam noi înainte de a fi înstăriți.
Nevoia de a nu ne lăsa mai prejos decât ceilalți e adânc înfiptă în creierul nostru multumită faptului că suntem, la origini, niște ființe care trăiesc “în haită“, mai spune Easterlin.
Psihologi și economiști din SUA și Marea Britanie au demarat studii pe termen lung în care au cerut oamenilor să-și cartografieze propria fericire. Un nou indice – indexul Happy Planet (HPI) – a fost creat în opoziție cu indicii clasici luați în calcul pentru a măsura dezvoltarea unei națiuni, precum PIB-ul și indicele dezvoltarii umane (HDI). În particular, PIB-ul nu este considerat potrivit pentru că – spun cei care au creat noul index – scopul ultim al oamenilor nu este acela de a fi bogați, ci de a fi fericiți și sănătoși.
HPI se bazează pe principii utilitariste – precum acela că cei mai mulți dintre oameni vor să aibă vieți lungi și împlinite, iar țările cele mai bune sunt cele care reușesc să asigure asta fără să împiedice oamenii din alte țări să facă același lucru: e vorba, de fapt, de așa-numitul “ecological footprint per capita“, care încearcă să măsoare cantitatea de resurse naturale necesare pentru a susține stilul de viață din acea țară. O țară care consuma mai mult decât are o face, implicit, folosind resursele altor țări; în plus, e de presupus că afectează iremediabil mediul.
E doar o chestiune de timp până când cercetătorii – și politicienii – vor începe să se gândească la ce anume ar putea face societățile lor mai fericite în ansamblul lor. Surprinzător, una dintre primele recomandări formulate e legată de taxele mai mari.
În Marea Britanie, de pildă, Andrew Oswald de la Warwick University a argumentat că taxarea consumului ostentativ ar crește starea publică de bine prin reducerea invidiei. În cartea sa, publicată în 2005 – “Fericirea, lecții despre o știință nouă“ –, lordul Richard Layard de la London School of Economics le cere politicienilor să se gândească la reducerea mobilității (care aduce infracționalitate și instabilitate familială), să le ceară companiilor să diminueze bonusurile de merit (pentru a încetini goana oamenilor după bani) și să încurajeze creșterea cheltuielilor publice pentru sănătate psihică și educatie morală (pentru a-i face pe tineri mai puțin orientați spre consum și mai empatici). Evident, asemenea propuneri sunt subiect de dezbateri aprinse.
Potrivit lui Ruut Veenhoven, profesor la Erasmus University (Rotterdam), fericirea britanicilor nu s-a schimbat prea mult din anii ‘70 încoace.  Britanicii sunt, sistematic, în primul sfert al clasamentului fericirii pe națiuni.  Lucrările lui Veenhoven spun multe despre dificultatea de a găsi o formulă națională a fericirii. La prima vedere, lista lui de națiuni fericite confirmă teoriile din înțelepciunea populară: țările scandinave precum Danemarca, Finlanda și Islanda primesc printre cele mai mari scoruri. Dar Veenhoven spune că aceste țări nu sunt cele mai fericite pentru că ar fi și cele mai egalitariste sau pentru că au o conștiință socială mai accentuată.
 
Islanda, de exemplu, e mai fericită decât Suedia, dar cheltuie doar 50% din ceea ce aceasta din urmă alocă pentru asigurări sociale. Mai mult, țări europene socialiste, precum Belgia, au fost tot mai puțin fericite de-a lungul ultimilor ani, în vreme ce în SUA, unde se pune preț pe ascensiunea socială, gradul de fericire generală a crescut.
Chiar dacă mulți cercetători într-ale fericirii spun că formula acesteia e “munciți mai puțin, distrați-vă mai mult“, studiile lui Veenhoven sugerează că n-ar fi așa.
Americanii, care muncesc mult, sunt pe locul al 17-lea în clasament; francezii, care stau mult prin vacanțe, sunt însă pe locul al 39-lea.
Oamenii au nevoie de plasă de siguranță de tip european a asigurărilor sociale, dar vor în același timp libertate și oportunități. Într-un studiu recent, intitulat “E omul condamnat la progres?“, profesorul de economie Claudia Senik de la Sorbona a descoperit că, atunci când oamenii aspiră, într-un interval de 12 luni, la o mai mare calitate a vieții, de obicei simt o fericire mai mare, fie că le crește calitatea vieții sau nu. “Acest studiu arată că, în general, creșterea nu e nefolositoare“, spune Senik, și că PIB-ul nu induce în eroare, ca indicator al stării generale de bine, așa cum s-ar putea crede.
În același timp, există o multitudine de feluri de fericire – plăcerea de scurtă durată, confortul că munca îți dă o direcție, sentimentul profund al unui scop în viață, venind poate din spiritualitate ori religie. Care dintre aceste feluri de fericire trebuie măsurat? Indiferent de răspuns, Aristotel avea dreptate. Starea de bine – și nu doar bogăția – ar trebui să marcheze progresul societăților noastre.