Până de curând, Europa a preferat „să pună batista pe ţambal“ atunci când pe pieţele internaţionale intra în discuţie influenţa globală a deciziilor Chinei în plan economic. Recenta apreciere controlată a yuanului în faţa euro i-a făcut pe europeni să-şi amintească de produsele contrafăcute „made in China“. Prinse la mijloc sunt ţările mici, precum România.
Cine a vizitat vreodată o fabrică în China poate înţelege mai uşor de ce Uniunea Europeană a ajuns să fie înspăimântată de deficitul uriaş şi imposibil de susţinut în materie de schimburi comerciale dintre cele două puteri economice.
Goana după forţa de muncă ieftină a împins toţi marii producători mondiali, din aproape toate ramurile industriale, să îşi deschidă fabrici în China în ultimii 20 ani. În hale imense, sute şi mii de copii, în general fetiţe – munca minorilor nu e interzisă în China – asamblează produse ca nişte roboţei, pentru echivalentul a circa 100 de dolari pe lună. „Muncitorii mai vârstnici pur şi simplu nu se pot adapta, nu pot înţelege ce au de făcut, iar băieţii, în general, la vârsta asta numai la muncă nu se gândesc“, argumenta, pentru Capital, directorul unei fabrici de lângă Shanghai a concernului IT taiwanez BenQ, unde acesta produce şi asamblează ecrane pentru computerele unor producători importanţi în domeniu, cum ar fi HP sau Dell.
Reversul medaliei: după ani şi ani, în care au produs pentru marile companii occidentale, de la subansamble IT şi până la automobile, de la încălţăminte şi textile până la echipamente de telecomunicaţii, chinezii au început să le producă şi singuri, respectând mai mult sau mai puţin reţeta originală. După care, au invadat pieţele lumii cu produsele respective. „Tendinţa SUA si a ţărilor vest-europene din anii ‘80 de a delocaliza fabricaţia de jucării în China, păstrând doar activităţile de creaţie şi marketing, a dus la apariţia unor mari jucători în distribuţia de jucării în Europa, care iniţial au fost producători“, spune Daniel Mărguş, director general al distribuitorului „Lumea Jucăriilor“. „În paralel, s-a dezvoltat o capacitate de creaţie de jucării în China, ce a asimilat modelul japonez din anii ‘60 folosit la fabricarea autovehiculelor sau electronicelor, produsele chinezeşti concurând multe branduri internaţionale“, exemplifică acesta o situaţie care poate fi extrapolată la nivelul aproape al tuturor ramurilor industriale. Recentul scandal legat de importurile de jucării „made in China“ care s-au dovedit a fi toxice ilustrează însă un alt numitor comun al importurilor chinezeşti, calitatea uneori mai mult decât îndoielnică a acestora.
Nu e de mirare că, pe fondul general al încercărilor de a reduce deficitul balanţei comerciale în relaţia cu marea putere economică din Asia, tema principală a summit-ului UE-China desfăşurat săptămâna trecută la Beijing a fost găsirea unei soluţii pentru respectarea drepturilor de autor şi a standardelor de calitate de către producătorii chinezi. „O parte dintre produsele importate din China de către statele UE, fie medicamente, fie piese de schimb falsificate, aduc cu ele riscuri majore“, a declarat Peter Mandelson, comisarul european pentru Comerţ, chiar în deschiderea summit-ului, atrăgând protestele oficialilor chinezi. În cei aproape trei ani de când este membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, China a arătat însă că ştie să joace tare la masa negocierilor. Deşi chiar Mandelson a fost cel care a punctat că UE pierde zilnic 55 de milioane de euro pe relaţia cu China, mai ales de pe urma aprecierii yuanului în faţa euro, susţinută de banca centrală chineză, tot el a fost cel care a susţinut necesitatea ridicării cotelor care limitau cantitatea de produse textile şi de îmbrăcăminte importate din China în UE, începând cu 1 ianuarie 2008. Iar presiunile cele mai mari în această direcţie le-au făcut chiar asociaţiile importatorilor şi retailerilor europeni.
„Noi ne-am exprimat punctul de vedere că aceste cote ar trebui menţinute pentru că produsele din China beneficiază de avantaje pe care nicio ţară din UE nu le poate avea. E vorba de ajutorul de stat, subvenţii de până la 60%, faptul că nu au număr de ore de muncă impus, lucrează cu copii şi aşa mai departe. Din păcate, nu am avut câştig de cauză“, spune Maria Grapini, preşedintele patronatului industriei uşoare din România, FEPAIUS.
Pentru România, ca şi pentru alte ţări europene, această măsură are consecinţe directe în creşterea dezechilibrului balanţei comerciale cu China. „Eliminarea cotelor la cele zece categorii ne va influenţa, pentru că ceea ce pierdem pe piaţa UE nu putem câştiga pe piaţa internă, prin impunerea barierelor non-tarifare“, explică Grapini. „Nivelul importului de produse contrafăcute este de 50% din totalul produselor importate din China, în valoare totală de patru miliarde de dolari anual“.
Potrivit statisticilor europene, din 2001, nivelul deficitului comercial al UE cu China s-a triplat, iar în primele opt luni ale acestui an a depăşit 100 de miliarde de euro. Iar deficitul balanţei comerciale a României în relaţia cu China a crescut de 16 ori din 2000, ajungând anul trecut, conform Eurostat, la peste 1,5 miliarde de euro.
Problema UE, din care face parte şi România, în relaţia economică cu China trece însă dincolo de importurile masive de produse contrafăcute sau slab calitative, iar evoluţia unor producători de echipamente telecom stă mărturie în acest sens. China e mai mult decât reticentă în a permite băncilor şi industriei telecom europene să intre pe piaţă. În schimb, companii precum Alcatel-Lucent sau Ericsson se confruntă cu dificultăţi financiare în urma faptului că operatorii telecom preferă competitori ai acestora din China, ca ZTE sau Huawei. Produsele acestora, ca de altfel şi cele din alte ramuri industriale, sunt la fel de avansate tehnologic şi mult mai ieftine. Şi, ţinând cont de ritmul rapid în care societatea de consum impune schimbul de generaţii ale produselor, aproape nu mai contează că acestea sunt mai puţin fiabile.
Un exemplu de abordare à la carte
Nicholas Sarkozy s-a întors din China cu 20 de miliarde de euro
Ţările mai mici, precum România, nu îşi permit o confruntare cu „dragonul“ chinezesc la nivel înalt, dar pot aborda o politică a paşilor mărunţi.
Uneori nu e chiar aşa de rău să ai companii puternice controlate de stat. Chiar în preajma summit-ului pe teme economice UE-China, preşedintele francez Nicolas Sarkozy s-a întors din vizita oficială la Beijing cu contracte semnate în valoare de 20 de miliarde de euro, în special privind achiziţionarea de către partea chineză a 160 de avioane Airbus şi a două reactoare nucleare. Potrivit unor estimări ale rivalului companiei Airbus, concernul american Boeing, China va avea nevoie, în următorii 20 de ani, de 3.400 de aeronave noi, achiziţionarea acestora fiind echivalentul a 340 de miliarde de dolari. Punct ochit, punct lovit pentru Franţa.
Evident că România nu are anvergura, capacitatea de negociere la nivel de relaţii interstatale a Franţei şi nici motivaţia acesteia de a-şi susţine şi promova interesul companiilor autohtone în China.
Prin urmare, acestea ar trebui să aibă o abordare pe cont propriu şi să adopte în această direcţie o politică a paşilor mărunţi. „Un bun loc de a începe o afacere pe piaţa chineză e Hong Kong“, spune pentru Capital Duncan Pescod, reprezentant pentru UE al Departamentului pentru Economie şi Comerţ al Hong Kong, prezent în aceste zile la Bucureşti, la un seminar chiar pe această temă. Acesta arată că firmele româneşti pot beneficia în acest fel de acordul de liber schimb şi tratament preferenţial CEPA, semnat în 2003 între China şi Hong Kong, de regimul de taxe reduse, de protecţia legală a contractelor şi a drepturilor de proprietate intelectuală şi de regimul juridic special al companiilor cu sediul în fosta colonie britanică care fac afaceri în China. „Ne-am clădit o expertiză în modul de a face afaceri în China, care poate fi extrem de valoroasă pentru companiile mici şi mijlocii, şi pe care putem să o împărtăşim firmelor româneşti“, mai spune Pescod.
Însă şi în relaţia cu Hong Kong, România înregistrează un deficit în creştere. Anul trecut, nivelul exporturilor către România a ajuns la 84 de milioane de dolari, aproape dublu faţă de 2004, în timp ce importurile din România s-au păstrat la nivelul de 11 milioane de dolari.
