Sănătatea are mai puțini bani în 2012 din cauza subfinanțării cronice, a fraudelor la tot pasul și a deficitelor de planificare. În 2013 există posibilitatea să beneficieze chiar de mai puțini bani, în valoare absolută, în condițiile unui PIB inferior celui din 2012.
Sistemul sanitar este finanțat de industria locală de medicamente, care creditează sănătatea cu peste 1,5 miliarde de lei. Implementarea Directivei 7/2011 în sistemul sanitar este posibilă dacă Guvernul împrumută de la bănci 2,5 miliarde lei. Industria poate susține costurile de finanțare și redresarea sistemică până în 2015, în așa fel încât pacienții să continue să beneficieze de
asistență cu medicamente în 2013, în condiții superioare celor din 2012.
Prioritatea sistemului de sănătate este implementarea unor mecanisme de standardizare și control a costurilor, incluzând licitațiile naționale, evaluarea tehnologiilor medicale și execuția recomandărilor FMI prevăzute încă din acordul stand-by din 2009.
Finanțarea sistemului sanitar rămâne submediocră, la asta adăugându-se și fraudarea sa din interior. De fapt, trecând în revistă mecanismele de control și finanțare elaborate împreună cu FMI în 2009 – re-organizarea spitalelor cu scopul dispariției arieratelor, tichetul moderator de sănătate, lista de servicii negative și claw-back-ul – vom vedea că în afară de acesta din urmă, nu s-a implementat nimic. Mai mult, există o bună probabilitate ca majoritatea banilor colectați din claw-back să fie restituiți, pentru că se află pe rol peste 200 de procese în care companiile farmaceutice au dat în judecată diferitele instituții ale statului, contestând legalitatea, formulele de calcul, datele de consum, etc.
În plus, în condițiile în care este greu de estimat cu cât va crește PIB în 2013
(sau dacă vorbim despre o creștere fără deficit), există ipoteza paradoxală conform căreia chiar și cu o alocare mai mare din PIB decât procentul de 3,8%, sănătatea să primească în fapt mai puțini bani, în valoare absolută. O altă observație, care probabil a ieșit la suprafață în mediile specializate, este că alocarea pentru sănătate ca procent din PIB s-a făcut la un curs de 4,26 lei/euro, în condițiile în care, la momentul construirii bugetului pentru 2012 erau asumate o anumită țintă de inflație și o anumită țintă de aderare la moneda unică. Realitatea economică a infirmat aceste planuri și, în consecință, indicatorii reali de la sfârșitul lui 2012 arată că cel puțin 20% din bugetul sănătății dispare din cauza deficitelor de planificare.
Mai mulți bani în sănătate nu vor veni deci în 2013, conform declarației de dată
recentă, dezarmant de onestă, a noului Ministru al Sănătății. În plus, apare
o altă problemă de care Guvernul trebuie să țină seama în bugetul din 2013:
crearea cadrului de implementare a Directivei 7/2011 privind combaterea
întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.
Plățile în industria farmaceutică au ajuns la 300-330 de zile (între distribuitori
și producători) devenind un avantaj competitiv pentru companiile care și le pot
permite. Fapt ce creează mari probleme în managementul capitalului de lucru
și al fluxului de capital al entităților locale care lucrează în economia reală. S-a
ajuns de altfel în situația în care principalul finanțator al sistemului sanitar, cu
peste 1,5 miliarde de lei, să fie industria de medicamente.
Implementarea măsurilor prevăzute în Directiva 7/2011, și anume decontarea
sumelor datorate de stat și instituțiile statului către furnizori în 60 de zile,
ar însemna obligativitatea acoperirii finanțării pentru 150 de zile, adică
aproximativ 2,5 miliarde de lei. Calculul este realizat pe baza următorului
raționament: 210 zile (termen curent între CNAS și farmacii) – 60 zile (termen
stabilit de directivă) = 150 zile; iar cele 150 de zile se înmulțesc cu 500 mil lei/
lună, suma medie pe care o decontează CNAS pe medicamente.
Industria locală a sugerat MFP încă din 2011, să se finanțeze cu această sumă
printr-un credit sindicalizat luat de la bănci, pe o perioadă de maximum 3 ani,
urmând ca dobânda aferentă negociată să fie suportată pro-rata de companiile
farmaceutice (un fel de factoring, ceva analog propunerilor care au circulat
în 2010). La data respectivă, MFP a spus că nu are nevoie de contractarea
unui credit ci de acceptul FMI cu privire la o creștere a deficitului de circa 1%.
Știm că asta nu se poate în condițiile bugetului pentru 2013, așa că forma de
factoring propusă de industrie rămâne soluția pentru încadrarea în prevederile
Directivei și finanțarea fără cost a sistemului de sănătate.
Există o multitudine de soluții de redresare a Sănătății, anume soluții tehnice,
care au nevoie de curajul și de determinarea autorităților. Principala îngrijorare
a acestora trebuie să rămână aceea că oricâți bani ar intra în sistemul sanitar,
fără un control financiar adecvat, ei vor continua să se facă nevăzuți în
sumedenia de găuri negre din Sănătate. Acesta ar trebui să fie mandatul
Ministerului Sănătății într-o primă etapă: să asigure sustenabilitatea sistemului
în 2013, astupând găurile negre. Reforma este pentru mai târziu, când România
va avea nevoile clarificate, direcțiile strategice trasate și sprijinul politic
adecvat.
Dragoş Damian este CEO al producătorului de medicamente Terapia Rabaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România (APMGR).