Când am vizitat, acum cinci ani, Coasta de Est a Statelor Unite, îmi venea obsedant în minte ceva de genul „e interesant, e diferit, e impresionant, însă n-aş putea trăi aici“. Să nu credeţi că mă dădea patriotismul afară din casă, îmi venea deseori (şi îmi vine, încă) pofta de a lăsa Bucureştiul pentru un orăşel liniştit, aşezat undeva între Alpi şi Mediterana. Totuşi, nu puteam să trec cu vederea discrepanţele imense dintre cartierele bogaţilor şi ce
Când am vizitat, acum cinci ani, Coasta de Est a Statelor Unite, îmi venea obsedant în minte ceva de genul „e interesant, e diferit, e impresionant, însă n-aş putea trăi aici“. Să nu credeţi că mă dădea patriotismul afară din casă, îmi venea deseori (şi îmi vine, încă) pofta de a lăsa Bucureştiul pentru un orăşel liniştit, aşezat undeva între Alpi şi Mediterana. Totuşi, nu puteam să trec cu vederea discrepanţele imense dintre cartierele bogaţilor şi cele ale săracilor, gropile de pe Broadway, linia verde de metrou din Boston, în staţiile căruia, dacă nu-ţi cădeau în cap bucăţi de tencuială, sigur te picura din tavan cu apă murdară, grămezile de gunoaie şi miile de oameni fără adăpost.
Dar ce m-a făcut cu adevărat să nu mă înnebunesc după State au fost un omniprezent sentiment de perpetuu provizorat, fie că era vorba de relaţiile interumane sau de arhitectura urbană, şi, mai ales, frica. Frica pe care o descopeream de cåteva ori pe zi în discuţiile cu localnicii. Frica de a vorbi deschis despre atentate şi terorişti (eram la un an şi jumătate după 11 septembrie), frica de a rămåne peste noapte fără serviciu, în braţele unui sistem de protecţie socială aproape neputincios, frica de a nu fi victima unui jaf armat în drumul spre casă.
Mi-am dat atunci seama că a fi cetăţeanul celei mai puternice economii din lume nu te face automat şi candidat la titlul de cel mai fericit dintre pămånteni. Şi că, deodată, îmi place şi mai mult Europa noastră, chit că are PIB-ul per capita ceva mai mic, că abundă de reguli uneori absurde sau că exacerbează deseori rolul acordat sistemelor de securitate socială.
Şi, totuşi, oricåt am stråmba din nas cånd vine vorba de America şi am ridica în slăvi societăţile de la vest de Budapesta, ceva va sta tot timpul în calea entuziasmului proeuropean. Romåni, polonezi sau baltici, istoria ultimelor sute de ani ne-a învăţat că răul adevărat a venit dinspre Răsărit. Şi mai ştim că, cel puţin deocamdată, singura forţă care este cu adevărat capabilă să contrabalanseze visele de mărire ale Moscovei vine de la Washington. Aşa că, deşi ne separă mii de kilometri şi diferenţe culturale aparent insurmontabile, rezultatele alegerilor de săptămåna viitoare ne privesc direct. Căci, prin votul lor, americanii vor decide, printre altele, şi ce atitudine vor avea faţă de Rusia în viitorii patru ani. Deci, oricåt de trendy ar fi zilele astea să te dai suporter al lui Obama, eu zic că ar trebui să spunem, cu toţii, „Go McCain!“