Economia românească este excesiv expusă la riscuri euro-americane şi insuficient expusă la oportunităţile pe care le prezintă lumea emergentă.

Un banc spunea că Elena Ceauşescu primise o diplomă în Chimie de la Universitatea din Beijing fiindcă era cea mai chineză în materie. Douăzeci de ani mai târziu, România şi comunitatea sa de afaceri ar putea câştiga aceeaşi dubioasă distincţie dacă disciplina ar fi relaţiile economice cu China, dar şi cu aproape tot restul lumii de dincolo de graniţele Uniunii Europene şi de Statele Unite.

Cifrele oficiale despre investiţiile străine în România şi destinaţia exporturilor arată că „portofoliul“ relaţiilor economice internaţionale ale României se limitează, în mare parte, la două continente. Astfel, este foarte departe de a satisface testul elementar al bunei gestionări a riscului: diversificarea.

Evaluarea relaţiilor economice internaţionale ale României prin prisma unei afaceri sau a unui portofoliu este utilă, deoarece integrarea României în angrenajele globalizării leagă strâns soarta economiei de cea a partenerilor noştri de afaceri. Altfel spus, relaţiile economice cu alte state indică vulnerabilităţile şi oportunităţile la care este expusă economia românească. Aşa cum un portofoliu de investiţii insuficient diversificat prezintă un grad sporit de risc din pricina expunerii excesive la un număr limitat de poziţii, o economie cu prea puţini parteneri economici devine prea vulnerabilă printr-o dependenţă excesivă de alte economii.

Orice criterii am folosi, topul investitorilor străini în România este dominat de companii europene şi americane – cu prea puţine excepţii notabile, cum ar fi coreenii de la Daewoo-Mangalia. Datele despre exporturi spun o poveste asemănătoare. Altfel spus, avântul integrării euro-atlantice, care a stăpânit politica românească în ultimii ani, îşi are echivalentul în economie.

Ar exista însă şi o altă interpretare a aceloraşi date: dincolo de priorităţile politice ale României, ele reflectă şi o viziune anacronică asupra unei economii mondiale care nu mai este de mult dominată de mari companii vestice. Altfel spus, economia românească este excesiv expusă la riscuri euro-americane şi insuficient expusă la oportunităţile pe care le prezintă lumea emergentă, din care facem parte. Pe cât de mult ne bucură prezenţa Renault, Nokia şi Ford în România, pe atât de mult ar trebui să ne preocupe atragerea unor nume ca Embraer, Tata, HTC sau Cemex. Înfiinţate în ţări ca Brazilia, Mexic, Taiwan şi India, astfel de companii rescriu regulile capitalismului mondial de o manieră decisivă şi fără precedent. Ca ele mai sunt zeci, venite pe scena globalizării din ţări care, cu puţin timp în urmă se aflau la nivelul actual de dezvoltare al României.

Acest articol nu încearcă să sugereze că Europa şi SUA nu mai au relevanţă asupra economiei mondiale sau că este greşită orientarea relaţiilor economice româneşti în direcţia acestor zone. Este însă evident că România trebuie să îşi contrabalanseze dominaţia economică a partenerilor NATO şi UE cu investiţii şi parteneriate din zona asiatică. Există tot mai multe semnale că noul val de investiţii înspre Europa de Est va veni din Asia, iar România nu îşi poate permite să rateze şansa de a fi una din destinaţiile acestuia.

Capital – Editia nr. 19, data 14 mai 2008