Preşedintele Traian Băsescu a afişat mereu un fel de admiraţie respectuoasă faţă de ordinea birocratică şi faţă de tot ce înseamnă statul, aşa încât ar fi greu de crezut că subiectul ofiţerului acoperit este o simplă diversiune. Chiar şi atunci când a provocat Constituţia s-a prevalat de un strict legalism. El nu a încălcat niciun articol, ci i-a deturnat sensul, profitând cât mai mult de spaţiul de nedeterminare din textul constituţional. Un asemenea om care a exaltat mereu puterea statului nu ar lansa o provocare fără să aibă convingerea că ce spune are acoperire. Aşadar, în ciuda faptului că mulţi comentatori îl consideră pe Traian Băsescu frivol, este mult mai probabil ca el să vorbească serios. Este chiar ciudată ezitarea multora care caută să relativizeze importanţa dezvăluirii.

Subiectul e important nu doar cât priveşte campania pentru alegerile prezidenţiale, dar şi în ceea ce priveşte modul de funcţionare a statului român. Aşa cum arătam cândva, ceea ce nu se vede pare mereu mai important decât ceea ce se vede, pentru că se investesc, probabil, resurse disproporţionat de mari, nu faţă de rezultate, pe care nu le putem măsura, ci faţă de dimensiunile şi resursele reale ale ţării. S-a remarcat, pe bună dreptate, că dezvăluirea pe care a făcut-o preşedintele îl pune în dificultate nu doar pe candidatul vizat, ci şi pe toţi agenţii acoperiţi care din clipa acestui precedent vor pierde complet sentimentul siguranţei proprii. Conducerea propriu-zisă a serviciilor e pusă la rândul ei într-o teribilă încurcătură, căci riscă să-şi vadă ofiţerii deconspiraţi. Directorul SRI George Maior a dat cu mare promptitudine o dezminţire, iar fostul director SIE, Răzvan Mihai Ungureanu, a vorbit la rândul său despre ceea ce ştia cu privire la trecut. În schimb, directorul actual, Teodor Meleşcanu, a rămas, semnificativ, în rezervă. În locul lui a vorbit senatorul PSD Ilie Sârbu, care a invocat o informare oficială a SIE. Dar, aşa cum Traian Băsescu nu putea să nu remarce, SIE a declarat că nu are ofiţeri acoperiţi în prezent, evitând să se refere la trecut. ”Nu discutăm despre trecut, a spus Ilie Sârbu, ci despre o situaţie dată.” În opinia sa, daca cineva va fi fost ofiţer acoperit în trecut, nu ar trebui să mai facă astăzi obiectul preocupării publice. De fapt aproape că am putea crede că senatorul PSD a confirmat spusele lui Traian Basescu.

În orice caz, din felul cum s-au desfăşurat evenimentele reiese că SRI iese din discuţie şi că suspiciunea a rămas să apese asupra SIE. Senatorul PSD Ilie Sârbu, vicepreşedintele comisiei parlamentare de control al SIE, a spus că trecutul nu mai are nicio importanţă şi că nu ar mai trebui cercetat, dar realitatea este că, în ipoteza în care spusele preşedintelui sunt adevărate, serviciul şi-a depăşit aria legală de acţiune infiltrând oameni în aparatul judiciar. Conduita membrilor acestor comisii speciale s-a dovedit încă o dată duplicitară, căci nu este limpede dacă senatorii apară interesele democraţiei vizibile, ale societăţii civile sau interesele serviciilor pe care le „controlează”. Deputaţii Tinel Gheorghe şi George Scutaru au dreptate să ceară constituirea unei comisii de anchetă, căci de la comisiile speciale este imposibil să se afle ceva. A fost ciudată în schimb dezaprobarea tuturor acelora care, de „partea bună” fiind, au descurajat demersul.

Aşadar, subiectul este pe deplin relevant. Ilie Sârbu mai spunea că Traian Băsescu nu poate face dezvăluiri, căci ar decredibiliza reforma serviciilor de informaţii. O bună parte din presă i-a susţinut argumentaţia. Acum, la drept vorbind, nimeni nu a crezut 100% vorbele legate de frumuseţea modernizată a serviciilor, căci numai amnezicii sau cei prea tineri ignoră că serviciile româneşti au preluat, totuşi, structurile fostei Securităţi şi i-au perpetuat cel puţin o parte din moravuri. Ideologia, ţinta, adversarul au fost înlocuite, dar au rămas reţelele de familie şi o serie întreagă de privilegii nejustificate. Un scriitor politic de stânga spunea recent, cu autoironie amară, că în vremurile de azi şi-ar dori şi el să lucreze în servicii, căci lucrătorii lor nu riscă niciodată să rămână pe drumuri.

Problema e mai profundă şi nu se mai referă la libertăţile civile ca în comunism, ci la o competiţie socială inegală. Aparatul pare supradimensionat şi dă impresia că se bucură de avantaje sociale nefireşti, graţie accesului la informaţii şi la manipularea lor în interes personal şi de grup. Moraliştii strigă că doctorii şi profesorii iau mită, dar nu mai văd speculaţiile imobiliare şi tot felul de investiţii profitabile care aduc prosperitatea capitaliştilor acoperiţi. Liberalismul în România a fost adesea exaltat în mod pervers de aceia care dispuneau de poziţii privilegiate deturnând libera competiţie.

Aceasta ar fi problematica socială. Dar cea politică nu e mai puţin relevantă. Societatea în care oamenii serviciilor fac politică chiar şi după demisia lor formală nu va fi niciodată o societate democratică, deoarece competiţia, la fel ca în economie, este distorsionată, iar dezbaterea publică riscă să devină o simplă manipulare. Mari mulţimi de oameni nu ar face decât să se lase antrenate în false dispute, epuizându-şi energia în van. Politica e în felul acesta viciată, presa infiltrată e viciată şi cum există o legătură strânsă între presă şi politică, nu mai rămâne nimic clar, onest şi adevărat. Doar rivalitatea dintre servicii ar mai putea provoca o impresie de dezbatere şi competiţie reală, ceea ce este, evident, o sumbră perspectivă.

Nu e greu de văzut că subiectul este de maximă importanţă, că nu poate fi expediat la capitolul scandaluri frivole, după cum este iarăşi extrem de grăitor cât de mulţi oameni se străduiesc să-l minimalizeze.