Pe 27 iulie începe Olimpiada de la Londra, unde România va fi reprezentată de peste o sută de sportivi. Trei mame de campioni ne povestesc câte hopuri sunt pe drumul către glorie și ce înseamnă pregătirea pentru cel mai important eveniment din cariera unui sportiv.
Horia Tecău a fost desemnat, la începutul acestei luni, portdrapelul României la Olimpiada de la Londra. În momentul anunțului, Horia se afla la Londra, unde încerca să câștige turneul de la Wimbledon, după ce în ultimii doi ani ajunsese în finală. Din păcate, și de data aceasta s-a oprit în aceeași fază. Iar ceea ce pentru fanii din țară a reprezentat un triumf, pentru familia Tecău a fost o lovitură destul de dură. „Turneele de pe iarba londoneză sunt visul lui. Orice meci câștigat acolo este o victorie. Or, pentru a ajunge în finală trebuie să depună o muncă imensă, așa că dorința de a câștiga este omenească și îndreptățită după atâta efort. Pe noi, părinții, mai mult ne afectează trăirile lui decât orgoliile“, descrie Doriana Tecău, mama sportivului, dezmăgirea de a nu își vedea nici în acest an fiul ridicând trofeul de la Wimbledon.
A fost vreo consolare anunțul că va reprezenta România la ceremonia de deschidere a Olimpiadei? Evident. „Este cea mai mare onoare care i se poate oferi unui sportiv. Horia recunoaște cu mândrie că este român, își iubește țara. Și, sincer, nu se aștepta acum la o asemenea onoare.“
Nu se aștepta, dar o merita. Horia a început tenisul la 7 ani, iar marile succese au venit zece ani mai târziu, când a ajuns, junior fiind, în fazele finale la dublu ale Australian Open și Wimbledon, ba chiar și în semifinalele turneului londonez, la simplu. De altfel, în 2002, termina anul ca numărul 1 mondial la dublu-juniori.
Cu toate acestea, nu și-a dorit de la început să facă performanță. „Inițial, am dorit să facă sport pentru el, nu știam ce abilități are pentru tenis. Acum cred că orice sport ar fi făcut ajungea la performanță, pentru că este foarte serios în ceea ce face și are o mare îndemânare genetică“, spune Doriana Tecău.
Până în momentul de față, Horia a câștigat din tenis 1,6 milioane de dolari. În condițiile în care, după cum spunea într-un interviu mai vechi din Capital, cheltuielile sale anuale cu activitatea sportivă sunt de circa 60.000 de euro. De altfel, Horia a reușit să se autosusțină financiar încă din copilărie: „marea noastră șansă a fost că persoanele din jur au crezut în Horia, iar pe la 12 ani era deja ajutat de sponsori“, își amintește Doriana Tecău. Spune, amar, că, din păcate, au existat „sportivi din generația copilului meu, foarte talentați și bine pregătiți, care nu s-au putut afirma din cauza costurilor ridicate pe care le presupune participarea la turneele internaționale“.
Împlinirea unui vis
Pentru atleta Cristina Bujin (24 de ani), cea mai mare reușită a carierei o reprezintă chiar calificarea la Olimpiada din acest an, la proba de triplusalt. Cel puțin așa crede mama sa, Cornelia, chiar dacă, spune, „orice premiu obținut la concursuri este o încununare a muncii depuse, cu transpirație, cu antrenamente grele și cu un număr mare și variat de sărituri“.
Cristina a început atletismul la 10 ani, după ce a participat la un mic concurs local, la care s-a clasat pe locul trei. „Apoi, a început antrenamentele pe plajă, alături de alte fetiţe. De când am văzut că este talentată, mi-am dorit să reușească să facă performanță.“ Cu timpul, rezultatele au început să apară; în 2005 participa deja la Mondialele de juniori, unde s-a clasat de două ori pe podium. Pentru a face față competiției internaționale, Cristina se pregătește intens: are nouă antrenamente pe săptămână, care ajung cu totul la 20-24 de ore. Rentează financiar acest efort? Pe scurt, nu. Potrivit Corneliei Bujin, statul se implică, însă cu jumătățile de măsură. Astfel, odată cu intrarea în lotul național, cheltuielile (de transport, echipament) au fost suportate de clubul Farul și Federația Română de Atletism, iar condițiile de antrenament sunt bune, apreciază mama Cristinei, la rândul său profesoară de educație fizică. În schimb, spune ea, statul îi virează lunar doar salariul minim pe economie, iar sponsorizări nu sunt pentru că toți banii se duc spre fotbal.
„Atletismul nu este plăcut în România și nici nu este bine plătit, din păcate. Dacă sponsorii ar înţelege acest sport minunat și ar vedea frumusețea mișcărilor, a săriturilor, a aruncărilor, atletismul românesc ar deveni ce a fost odată: o mare valoare la nivel mondial. Închei cu sloganul Cristinei: «Pentru mine, diferența dintre posibil și imposibil stă doar în hotărârea cu care pornești la drum».“
De la nevoia de mișcare la performanță
„Nimeni din familia noastră nu a practicat vreo ramură a scrimei – auzisem, văzusem, dar atât“, spune Maria Brânză, mama campioanei mondiale Ana Maria Brânză (27 de ani), cu câteva zile înainte de plecarea spre Olimpiada londoneză. Așa se face că Ana a început să practice scrima abia în clasa a VI-a. „Era destul de târziu, dar cred că rezultatele destul de rapide au motivat-o să muncească mai mult și să anuleze diferența de pregătire față de ceilalți copii.“ Pe atunci, își amintește Maria Brânză, se organizau multe concursuri municipale, iar pentru copii era extraordinar dacă primeau o diplomă. „Nu știu dacă acum mai există această practică, însă cert este că numărul copiilor amatori este mult mai mic.“
Apoi, la aproape 14 ani, a venit momentul de cotitură. Până atunci lucrurile rămăseseră la nivelul „e un copil, este bine să facă mișcare în cadru organizat“. „Trecerea către sportul de performanță a intervenit în momentul în care am fost solicitați să o lăsăm să plece la Craiova, la lotul național.“ Au urmat ani grei, plecarea la Craiova transformându-se într-o despărțire pe termen lung. În cuvintele Mariei Brânză, „au fost zece ani în care ne vedeam doar câteva zile pe an“. În ce măsură a fost implicată familia în toți acești ani? „Părintele trebuie să-și susțină financiar copilul, mai ales în anii de juniorat, cu echipament, costuri de deplasare, hrana corespunzătoare etc., fără a ști dacă își va recupera investiția. Problema apare atunci când copilul este talentat și nu ai posibilitatea să-l ajuți.“
Culmea este că, în opinia Mariei Brânză, în momentul de față chiar dacă ai bani nu prea mai poți face performanță: „cred că este un gol între generațiile de antrenori, cei mai în vârstă se vor pensiona sau au plecat către alte zări, iar cei tineri nu au experiența necesară și nici de la cine învăța. Apoi, copiii nu mai sunt atrași de mișcare, acea „Daciada“ a dispărut, la fel și „maidanul“, iar în locul lor nu a apărut nimic, sau a apărut, dar ceva nociv: calculatorul.“ Iar părinților, adesea, le este comodă această variantă. „Noi nu avem cultura mișcării în aer liber. Poate se va schimba ceva în timp, dar trebuie pasiune pentru mișcare și la nivel guvernamental, și nu numai efortul de a participa la fotografii de grup.“
În ceea ce-o privește pe Ana, financiar, „în momentul de față o duce bine, pentru că este angajată a clubului, are primă olimpică, are deci un venit de nivel mediu, dar constant.“
Obiectivul pentru Londra este aurul olimpic, după ce la Beijing a ocupat poziția secundă a podiumului. „Din fericire, scrima este un sport longeviv, în care vârsta contează mai puțin. A declarat deja că vrea să participe și la olimpiada de la Rio de Janeiro și o cred în stare. Să sperăm însă că obiectivul de la Londra nu va rămâne doar un vis.”_
Cei trei „P“ ai României la jocurile olimpice
PERFORMANȚE În ultimii 20 de ani, reușitele României la Jocurile Olimpice (JO) de vară au arătat astfel: în 1992 (Barcelona), lotul s-a întors cu 18 medalii, în 1996 (Atlanta), cu 20 de medalii, în 2000 (Sidney), cu 26. Acesta a fost, de altfel, momentul de vârf al delegației autohtone din ultimele două decenii, următoarele competiții descriind o traiectorie descendentă: 19 medalii la Atena, în 2004, și doar 8 acum patru ani, la Beijing – scădere cauzată în mare parte de retragerea antrenorilor Bellu și Bitang de la cârma lotului de gimnastică. Pentru anul acesta, obiectivul este modest: potrivit președintelui Comitetului Olimpic și Sportiv Român (COSR), „vrem cel puțin zece medalii, dintre care trei de aur“.
PREMII Sportivii români care vor urca pe podium la Londra vor primi din partea statului 100.000 de euro, pentru medalia de aur, 90.000 de euro pentru cea de argint, și 80.000 pentru bronz. La primele în bani se vor adăuga și câte un automobil și, eventual, diverse contribuții ale sponsorilor. De remarcat că premiile sunt cam la același nivel cu cele acordate de Rusia, de exemplu, unde medalia de aur este răsplătită cu 130.000 de dolari, dar, atenție, și cu cele promise de guvernul de la Chișinău (aici însă trebuie luat în considerare că în 2008 a existat un singur sportiv medaliat). La fosta ediție a JO, cea de la Beijing, sumele primite de olimpicii români au fost sensibil mai mici: 70.000 de euro pentru aur, 56.000 pentru argint, respectiv 42.000 pentru bronz. Așadar, chiar dacă nu se compară cu cecurile rulate în campionatele de fotbal sau în turneele de tenis, premiile sunt, anul acesta, destul de consistente. Pentru comparație, este relevant exemplul Alinei Dumitru, una dintre cele mai de succes reprezentante ale judoului din istorie, campioană olimpică la Beijing și medaliată la nouă campionate europene. Ei bine, pentru ultima medalie de aur de la Europene, din 2011, a primit un cec de, atenție, 2.500 de euro. Că nu este vorba de bani au putut remarca toți cei care au urmărit ceremonia de premiere, unde, deși nu era o performanță atinsă în premieră, Alina Dumitru a plâns și s-a dezechilibrat din cauza emoțiilor.
PARTICIPARE Organizatorii JO au anunțat că la ediția din acest an vor participa delegații din 204 țări, care vor concura pe 39 de discipline sportive. România se va prezenta cu 104 sportivi (din cei circa 10.500 așteptați de pe întreg mapamondul) care se vor „lupta“ pe 15 discipline. Cel mai numeros lot nu este, așa cum ar fi fost de așteptat, cel de gimnastică, ci cel de atletism, reprezentat de nu mai puțin de 17 sportivi.