“În loc să ne bucurăm că băncile sunt solide, facem tot posibilul să le dăm în cap”, spunea, zilele trecute, un cunoscut  reprezentant al mediului financiar autohton. Am întrebat ce motive am să mă bucur de stabilitatea băncilor din moment ce ele nici nu mai finanţează economia şi nici nu mai reuşesc să ofere randamente la depozite care să acopere măcar inflaţia. A răspuns, de la înălţimea  maestrului nevoit să explice evidenţa ucenicului ignorant, un director dintr-o mare firmă care se ocupă cu credite de consum: “ Nu v-a spus că băncile sunt în expectativă?”.

La auzul unor asemenea cuvinte, exprimate pe un ton ferm-revoltat potrivit mai degrabă unui puşti căruia i s-a furat jucăria decât unui om matur care se joacă cu  sute de milioane de euro anual , prima dată îţi vine să râzi apoi te revolţi.

În cele din urmă însă mi-am dat seama că era singurul răspuns logic pe care îl putea da.
Confruntaţi cu lipsa de educaţie financiară a populaţiei, cu incompetenţa managerilor care îşi duc firmele către faliment, cu inconştienţa clienţilor care nu îşi mai plătesc ratele şi, nu în ultimul rând, cu lipsa de viziune capitalistă a unui stat care nu se implică suficient în piaţă, finanţiştii de talia celor care au condus şi conduc în România băncile şi IFN-urile pur şi simplu rămân fără reacţie. Nu le mai rămâne decât să aştepte şi să se întrebe unde au greşit.
Poate că ar fi trebuit să finanţeze şi ei, cum au făcut  atâţia bancheri străini care au ajuns acum să fie ajutaţi de stat spre nenorocirea populaţiei, proiecte mai riscante dar mai profitabile. Ce ar fi fost dacă s-ar fi implicat, de exemplu, până în gât în sectorul imobiliar? Să fi finanţat, bunaoara, proiecte gigantice dezvoltate în plin câmp de investitori dubioşi care nu aveau nici o treime din banii de construcţie.   

Dar dacă ar fi dat cu mai multă uşurinţă credite către populaţie? De ce nu? Ar fi putut chiar să împrumute bani doar pe baza buletinului. Şi de ce să investească atât de mult în calificarea personalului când ar fi putut să angajeze oameni cu liceul la bază şi să-i pună chiar şefi de agenţii. Dacă s-ar fi bazat mai mult pe creditele către populaţie nici n-ar mai fi fost nevoie ca oamenii lor să poată citi o balanţă sau să poată analiza perspectivele unei afaceri.
Ei bine nu, ei au preferat să sprijine dezvoltarea durabilă şi sănătoasă a economiei româneşti, au evitat pe cât au putut zonele speculative şi au pierdut mii de ore negociind şi explicând, până la ultimul amănunt, contractele oferite clienţilor care le-au călcat pragul. Nici măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, nu cedează şi îşi construiesc planurile pe afaceri sigure, de exemplu din domeniul energetic acolo unde certificatele verzi reprezintă o garanţie chiar mai sigură decât bondurile emise de Grecia. Şi cu ce s-au ales? Cu patroni care îşi falimentează singuri firmele, cu un stat care nu înţelege că viitorul României stă în panourile solare şi în turbinele eoliene şi, în general, cu un popor fără pic de educaţie financiară.

Dar de unde să fi ştiut asta dacă atâţia ani şi-au selectat atent clientela dintre cei care aveau nevoie de un LCD pentru a vedea, în camera de cămin de la marile universităţi europene, transmisiunile în direct de la festivalul Enescu? Cum să îşi imagineze că există oameni care nici măcar nu ştiu ce înseamnă DAE dacă, înainte de a călca măcar pragul băncii, clienţii arau testaţi la sânge de unul dintre angajaţii lor şcoliţi la Londra şi New York?. Cum să se fi aşteptat ca oamenii în care au avut încredere să nu le mai plătească ratele din moment ce i-au împrumutat exact atât cât trebuia să le fie bine şi nici măcar un leu mai mult?.
Oare  nu au aflat românii că într-o societate capitalistă un contract semnat este sfânt şi părţile îşi asumă documentul, indiferent de conţinutul său? Şi ce sens mai are capitalismul fără supravegherea atentă a autorităţilor statului care, iată, au lăsat casele de amanet să îşi facă de cap şi să concureze fără ruşine nume mari din lumea financiară nonbancară?

La ce folos munca de ani de zile a bancherilor noştri, ferm susţinuţi de filantropii de la Atena, Viena, Paris sau Milano, dacă nici acum nu am înţeles că nu se poate face banking adevărat fără legi favorabile date de stat?
I-am dezamăgit pe cei care ne-au dat o casă aproape de oraş, un LCD care  să  ne coloreze viaţa şi poate singura ocazie de a vedea Grecia din interiorul ei.
Ne-am folosit de bunătatea Dumnezeilor bunăstării noastre şi acum a venit timpul să plătim alături de ei pentru trădare.