În goana nebunească după bani, Fiscul românesc striveşte orice urmă de iniţiativă privată şi calcă în picioare regula aplicării nediscriminatorii a Codului fiscal. Pentru exact acelaşi tip de datorii, companii private şi debitori individuali primesc tratament diferit. Nu se aplică nicio regulă, există datornici buni şi datornicii răi, iar asprimea măsurilor aplicate ţine exclusiv de cheful executorului fiscal.  Nu contează nici măcar dimensiunea debitului. Uneori, datoriile de miliarde sunt trecute cu vederea, alteori portăreii îşi arată colţii pentru doi lei. Am încercat deseori, noi, cei de la Capital, să aflăm mecanismele după care funcţionează ANAF-ul în România.

De ce datorii uriaşe, cum sunt cele 180 milioane de euro ale TVR, sunt trecute cu vederea, în timp ce sereleuri amărâte sunt băgate în faliment pentru câteva sute sau mii de lei. N-am înţeles de ce uneori se ajunge până la dosare penale deschise unor antreprenori care nu şi-au plătit dările, iar alteori băieţi deştepţi, angajaţi la stat sau nu, sunt lăsaţi să-şi vadă liniştiţi de evaziunea lor fiscală. Pentru că asta face de exemplu TVR. Neplata datoriilor ani de zile, timp în care acolo se plătesc lefuri şi indemnizaţii, se antamează şi se dezvoltă proiecte editoriale care costă bani sau se fac achiziţii, este evaziune fiscală, în sensul cel mai tehnic al cuvântului. Mai mult, conducerea TVR încearcă să popularizeze varianta anulării datoriilor, ceea ce, tot strict pe lege, este un semn clar de tentativă de evaziune cu bună ştiinţă.  Care se pedepseşte aspru, după litera legii. În cel mai bun caz, TVR ar fi trebuit demult să declare insolvenţa şi să încerce un plan de reorganizare care să aibă drept consecinţă plata datoriilor.

Am ales exemplul cu TVR subiectiv. Alte companii de media, între care şi cea care editează revista Capital, n-au primit clemenţă de la Fisc în ciuda unor datorii cu mult mai reduse decât ale televiziunii publice. S-au poprit conturi, s-au imobilizat active, tot tacâmul, deşi firma declarase intenţia de a intra în insolvenţă în încercarea onestă de a-şi putea achita datoriile. De ce pentru unii se poate, iar pentru alţii nu? Selecţia se face în ordine alfabetică? În fiecare dimineaţă şeful trage din bască bileţele cu numele datornicilor ce urmează a fi executaţi?

Singura concluzie logică este aceea că Fiscul este un organ cu o superconştiinţă, aparent colectivă. În atotputernicia sa, poate măsura dintr-o privire care datorii trebuie colectate cu forţa, cine se strecoară cu intenţie de la plata taxelor şi impozitelor şi cine primeşte binecuvântări. Abordarea colectării veniturilor statului în acest fel conduce de fapt la majorarea neîncasărilor, pentru că mulţi contribuabili se simt discriminaţi. Nici n-au cum altfel, pentru că a nu plăti dările reprezintă un avantaj important pentru concurenţă.  În loc să facă un bine, să aducă mai mulţi bani pentru a acoperi necesarul cheltuielilor publice, arogranţa dumnezeiască a Fiscului ne sărăceşte pe toţi.

CĂTĂLIN ALISTARI,
publisher CAPITAL