Recentele discuţii despre modificarea taxei pe valoarea adaugată nu sunt decât o continuare armonioasă a modului românesc de a face ceva fără a realiza nimic. Suntem un popor de bâlbâiţi. Niciun alt cuvânt nu cred că se potriveşte mai bine României postdecembriste decât acesta: bâlbâiala. Nu reuşim să fim consecvenţi la nivel macro decât cu propria noastră inconsecvenţă. Una dintre cele mai mari probleme ale mediului de afaceri românesc este lipsa de predictibilitate. N
Recentele discuţii despre modificarea taxei pe valoarea adaugată nu sunt decât o continuare armonioasă a modului românesc de a face ceva fără a realiza nimic.
Suntem un popor de bâlbâiţi. Niciun alt cuvânt nu cred că se potriveşte mai bine României postdecembriste decât acesta: bâlbâiala. Nu reuşim să fim consecvenţi la nivel macro decât cu propria noastră inconsecvenţă. Una dintre cele mai mari probleme ale mediului de afaceri românesc este lipsa de predictibilitate. Nimeni nu ştie cum va arăta sistemul fiscal nu peste cinci ani, dar nici măcar peste cinci luni. Legile de care avem nevoie aşteaptă cu lunile pe agenda parlamentară, ordonanţele de urgenţă cad ca ploile de vară – scurte şi dese – iar proiectele de investiţii cincinale apar şi dispar precum fata morgana la fiecare schimbare de regim. Alternanţa la putere a devenit o regulă în tânăra noastră democraţie, iar erodarea imaginii pare un dat de origine divină, care nu poate fi schimbat. Parcă nici nu mai merită ca politicienii noştri, de la cel mai de jos membru de partid până la liderii absoluţi, să-şi facă probleme despre percepţia electoratului asupra partidului. Singura lor grijă este să se pună precum furnicile din fabulă pe agoniseală în vara guvernării, ca să aibă îndeajuns cât să treacă peste iarna opoziţiei. Şi uite-aşa am avut guverne de stânga, de dreapta, de centru-stânga, de centru-dreapta, ba chiar în două rânduri am încercat şi dreapta-stânga cu alternativa stânga-dreapta, până am epuizat toate posibilităţile democratice.
În tot acest timp, investitorii serioşi se uită ca viţelul la poarta nouă la schimbările din legislaţie şi cheltuiesc mici averi pentru consultanţi fiscali, avocaţi, lobişti, contabili şi alte specii de birocraţi bine plătiţi, cu speranţa că în cele din urmă îi vor da de capăt. Toată lumea este de acord că ţara asta, a doua după Polonia din Europa Centrală şi de Est ca mărime şi populaţie, are un mare potenţial. Totuşi, nimeni nu poate spune cu o marjă de eroare acceptabilă când se va întâmpla ca respectivul potenţial să devină stare de fapt, afacerile să prospere şi populaţia să o ducă decent după standarde europene. Am citit de curând o maximă în limba engleză, care în traducere ar suna cam aşa: „După ce totul s-a terminat de spus şi de făcut, întotdeauna s-a spus mai mult decât s-a făcut“. Din păcate, transpus în realitatea românească, vorba respectivă se transformă în „după ce s-a spus tot ce s-ar fi putut spune şi s-a făcut tot ceea ce se putea face, suntem exact acolo unde eram la început“.
Pusă problema în acest fel, recentele discuţii despre modificarea taxei pe valoarea adaugată nu sunt decât o continuare armonioasă a modului românesc de a face ceva fără a realiza nimic. Sunt totuşi optimist că la un moment dat vom înţelege că e mai bine să lăsăm economia să se descurce singură decât să o „ajutăm“ controlând-o cu şpiţul la ţurloaie. În acest spirit, le recomand tuturor politicienilor ca atunci când se apucă să ajute vreo bătrânică să treacă strada s-o întrebe mai întâi dacă şi ea îşi doreşte asta.
Claudiu Şerban, director general Editura Evenimentul şi Capital