Sondajele de opinie transmit multe informații prețioase, numai să le luăm în serios. Să citim, de pildă, ultimul sondaj INSCOP. Tabloul general confirmă situația cunoscută, adică o încredere largă în Armată și Biserică și una minimă în Parlament și partide. Dar iată un fapt, de obicei, neobservat: Curtea Constituțională se bucură de încrederea a 33,8% din totalul populației. Or, dacă punem preț pe regimul constituțional, situația este cu totul neconvenabilă. E ca și cum am spune că majoritatea largă a cetățenilor pune la îndoială temeiurile însele ale statului. Organismul de jurisdicție constituțională este ultimul recurs pentru conflictele apărute în stat, dar și pentru cetățeanul urmărit în justiție. Așa cum se știe, ridicarea excepției de neconstituționalitate în cursul unui proces este o cale de revizuire a legii. Teoretic, un cetățean care se consideră nedreptățit are mai multe motive să-și pună nădejedea în Curtea Constituțională decât în Avocatul Poporului.

Care sunt motivele neîncrederii nu răzbate din sondaje. Ne putem imagina că partidele sunt bănuite că privilegiază interese particulare, că Parlamentul este, într-un anumit sens, o extensie a partidelor, ceea ce explică oarecum de ce acestea se află la același nivel al încrederii cu sindicatele, patronatele sau băncile. Asupra tuturora apasă suspiciunea că sunt străine de interesele generale. Dar în cazul Curții Constituționale?

Un aspect important ar putea fi sentimentul public că acest for nu este independent. Dacă luăm în seamă modul în care sunt numiți judecătorii, nici nu e de mirare. Spre desoebire de vechile democrații europene, în România judecătorii sunt numiți de Parlament cu majoritatea simplă a membrilor Camerei. Asta înseamnă că un judecător la CCR este exponentul partidului aflat la putere. Inițial, faptul că mandatul unui judecător era mai lung decât durata unei legislaturi ducea la situația în care un judecător numit de un partid avea de a face cu politica altui partid ajuns între timp la putere, ceea ce asigura, teoretic, un anumit echilibru. Dar după ce președintele republicii, care numește și el judecători la Curtea Constituțională, a dobândit un mandat de 5 ani, s-a produs un decalaj față de decalaj, în așa fel încât Curtea ajunsese din nou să fie dominată de o singură forță politică.

Dar chiar și în situația în care nu ar fi intervenit acest nou decalaj și în care o majoritate parlamentară ar fi ajuns să ”coabiteze” cu un judecător numit de adversarii politici, tot nu ar fi fost în regulă. Căci judecătorul nu trebuie să fie ”ostil”, (după cum nu trebuie să fie nici ”prieten”), ci, pe cât se poate, imparțial. Evident că nu există neutralitate din punctul de vedere al viziunii politice, dar ar trebui să existe din acela al relațiilor personale și de grup.

În fine, poate că cea mai acută problemă nici nu este imparțialitatea (o situare atât de fragilă și mai ales atât de ambiguă), ci competența. Interesul partizan și nevoia echilibrării politice au îndemnat partidele să numească oameni ”siguri”, sacrificând competența în prea multe cazuri. Se vorbește puțin despre aceste lucruri. Pentru că actorii politici implicați nu au interesul și pentru că, în general, este stingheritor. O singură dată am auzit un magistrat român cu o plasare prestigioasă într-o instituție internațională vorbind fără menajamente, în cursul unei dezbateri publice, despre calitatea lamentabilă a argumentațiilor Curții Constituționale. În opinia sa, rigoarea profesională ar fi cea mai puternică frână în calea derapajelor partizane. Din păcate cuvintele sale nu au avut niciun ecou.

Asta nu înseamnă că judecătorii Curții ar trebui să fie beșteliți în presă. Ar trebui, în schimb, ca politicienii cu înalte răspunderi să ia aminte și să modifice sistemul de numire al judecătorilor, având grijă ca, mai întâi de toate, aceștia să fie persoane cu un înalt prestigiu în societate și în cercul lor profesional. Și poate că nici nu ar trebui să fie cu toții juriști, căci lumea lor a devenit deja prea mică. În orice caz, 30% încredere în Curtea Constituțională e un prag de alarmă, pe care cei vizați se fac că nu îl observă.