În ultimii 15 ani, politica românească a căutat mereu să se branșeze la tendințele de peste ocean și să anticipeze întrucâtva evoluția lucrurilor. Realegerea lui Bush sau nu, Barack Obama sau John McCain păreau să fie chestiuni de maximă importanță pentru răsăritul Europei și pentru România în particular. Șansa României – s-a spus cu insistență – depinde de realegerea neoconservatorilor care se vor implica agresiv în afacerile globale, cuprinzând și estul Europei în zona lor de interes.

Primul pas de afiliere la politica agresivă americană l-a făcut, surprinzător, președintele Ion Iliescu care împreună cu guvernul Năstase angajau țara în războiul din Irak. Ulterior președintele Traian Băsescu va miza și mai mult pe implicarea masivă a americanilor în Europa de răsărit pledând contra Franței și Germaniei pentru admiterea Ucrainei și Georgiei în NATO la summit-ul de la București. Neoconservatorismul american părea norocul României, alternativa neprielnică fiind o nouă retragere în izolaționism și abandonarea relativă a Europei. Speranțele românilor constau pe atunci în adâncirea rupturii pe care atacarea Irakului o produsese în tabăra occidentală și în creșterea importanței strategice a României și Poloniei în detrimentul Franței și Germaniei. Imaginea ”noii Europe” care, lăsând în urmă ”vechea Europă” ar fi dat un nou impuls Occidentului ca civilizație era exaltantă aici la București. Mica noastră provincie umilită în atâtea rânduri, inclusiv de președintele Franței, Jacques Chirac, se visa glorioasă și răzbunată.

La drept vorbind românii nu au jucat mereu loial față de Europa occidentală, căutând o alternativă dincolo de ocean, dar nu împreună cu Europa, ci oarecum împotriva ei. Chiar dacă între timp, după prăbușirea marelui vis, diplomația de la București a învățat să frecventeze mai des Berlinul și Parisul, se mai fac simțite vechile înclinații oblice. Încă zace aici o neliniște care alimentează politica antirusă cu aceeași speranță a implicării mai hotărâte a americanilor, așa cum s-a văzut tot mai clar după criza din Ucraina. Există în anumite medii românești o surescitare antirusească și proamericană care nu poate fi explicată prin situația obiectivă – mai calmă decât se crede -, ci doar prin renașterea vechilor ambiții. În treacăt fie spus, pentru că nu sunt în stare să imagineze ”un proiect de țară” civil, orientat către civilizație și cultură, românii caută un ideal războinic. E straniu să vezi cu câtă jubilație e primită vestea că americanii vor aduce tancuri în România ca și cum noi am fi scris până acum cu litere rusești și abia așteptăm să ne recuperăm libertatea și fondul latin. Nu știm dacă reacția aceasta e simptomul unei subdezvoltări intelectuale, a unei ruralități prea recente, sau dacă nu cumva, ne înșelăm noi și e vorba de reacția unei națiuni tinere și virile care arde de nerăbdare să-și dea determinări în istorie.

În orice caz, alegerile americane, aflate în faza lor preliminară, creează o anumită derută. Pentru că, spre deosebire de altă dată, nimic nu mai poate fi anticipat. Singurul candidat pentru care cel puțin diplomația românească oficială ar manifesta o anumită preferință este Hillary Clinton, în virtutea faptului că e bine cunoscută și relativ previzibilă. Dar ceilalți candidați creează pur și simplu stupoare.

La București nimeni nu are cuvinte de laudă pentru Donald Trump. Războinicii antiruși se tem că miliardarul newyorkez ar face pace cu Putin, deși nu e clar de ce acest lucru ar fi în detrimentul României, iar ceilalți par oripilați de vederile sale ”prea de dreapta”. Prin urmare lumea se autoliniștea cu gândul că Trump nu e decât un clovn care va fi scos din joc cât de curând. Asta înainte de alegerile din New Hampshire. Acolo Donald Trump, după relativa înfrângere din Iowa, a obținut 35,3% , câștigând fără drept de apel. Al doilea plasat, John Kasich, este un candidat necunoscut, în timp ce prea omagiatul Cruz, care câștigase în Iowa, nu a obținut decât 11,7%. Și asta nu e totul. În tabăra democraților, socialistul Bernie Sanders a câștigat categoric obținând 59,9% față de 38,5%, obținute de Hillary Clinton.

O finală Donald Trump – Bernie Sanders este tot ce poate fi mai spectaculos, dar este o perspectivă care lasă Bucureștiul mut. Donald Trump spune lucrurile prea direct ca să fie crezut pe de-a-ntregul și de aceea în jurul său rămâne o zonă de mare incertitudine, cu atât mai mult cu cât nimeni nu crede, în ciuda evidențelor, că va câștiga nominalizarea republicanilor. Iar Bernie Sanders este încă cu totul imperceptibil în materie de politică externă. Desigur analiștii avizați nu îi dau șanse reale senatorului de Vermont, nici măcar cât lui Trump, așa încât calculele se amână.

În orice caz totul e foarte neclar ceea ce lasă Bucureștiul mai tăcut ca niciodată.
Autor: Horaţiu Pepine