„Există și vești bune în plină tragedie. Ungaria dă o prețioasă mână de ajutor românilor, confruntați cu severitatea extremă a unei pandemii agravate de mefiență, de precaritatea incontestabilă a sistemului medical și spitalicesc românesc și de incompetența guvernanților de la București.
Această vădită incompetență a înrăutățit toate crizele abătute asupra țării, amplificând și toxicitatea de la rădăcina lor comună: neîncrederea oamenilor în guvernanți, în decidenții politici dindărătul lor, în presă, în specialiști. A le combate înseamnă a insufla încredere. Iată ce pare să fi încercat, în ultima vreme, să inspire noul lider al USR, Dacian Cioloș: că e un lider de încredere”, scrie dw.com
Metamorfoza lui Cioloș
„După salutara sa prezență la butoanele guvernării, în 2016, Dacian Cioloș a fost masiv criticat ca om politic ezitant, incapabil să-și „asume” dârz și curajos „răspunderi” clare în lupta politică.
În actualele crize combinate și mutual potențatoare, pentru care nici el, nici USR-PLUS nu poartă principala vină, Cioloș a crezut că a venit momentul să-și afișeze fără echivoc disponibilitatea de a guverna, „asumându-și”, cum repetat a spus, „răspunderea” de a „guverna” și „a veni cu soluții”.
Sobrietatea cu care și-a manifestat hotărârea de a sfida și crizele, și majorități politice ostile, ca și realismul programatic afișat în tentativa de a le face față și a inspira, prin această determinare, încredere, au creat multora, sătui de ipocrizii, șmecherii și duplicități, o impresie bună.
Toate acestea dau bine într-o atmosferă politică marcată adesea, precum scena românească, de viclenii, tranzacționisme, traseisme, clientelism, manevre bizantine, de machiaverlâcuri, conspiraționisme și multiple atacuri, toxice și dure, la persoană. Nu mai puțin atrăgător e sentimentul pe care-l degajă noul lider al USR că știe nu doar să lucreze în echipă, ba chiar să integreze foști adversari, ci și să înțeleagă impedimentele, și pariurile majore ale momentului.
Iar cel mai amplu obstacol în calea redresării României, ca de altfel și a altor democrații, cu ștate net mai vechi decât cea foarte defectă, românească, e neîncrederea.”
Un antidot eficient și în pandemie, și în democrație al neîncrederii
„Că încrederea românilor în propria clasă politică și, în bună măsură, în sistemul democratic în care funcționează e la pământ, reiese din recentul sondaj IRES potrivit căruia 88% dintre români cred că „ţara merge într-o direcţie greşită”. Ca să depășească neîncrederea, bunăoară întru convingerea unui număr cât mai mare de români, că e util și salvator să se vaccineze, spre a despovăra astfel un sistem medical românesc luat cu asalt și covârșitor de numărul absolut alarmant al îmbolnăvirilor din pricina actualei molime, Cioloș a reluat o mai veche și salutară propunere a lui Vlad Voiculescu.
Fostul ministru al sănătății avansase inteligenta idee a recursului la influenceri și oameni cu vădite competențe în materie, întru transmiterea eficientă a mesajului vaccinist, prin suplinirea credibilității irosite de politicieni.
E posibil să nu se realizeze rapid, cât de utilă e această propunere, adecvată, în fond, nu doar în sfera combaterii pandemiei, ci și în domeniul contracarării, pe bază de argumente și fapte, a tentativelor sistematice și tot mai insolente de anihilare a democrației prin cenzură directă sau indirectă. Ori pe tărâmul combaterii corupției, a tentativelor de menținere în genunchi a justiției, a manipulărilor mediatice și a discreditării reperelor morale și intelectuale ale națiunii și ale democrației reale. Dar ce-a infectat, slăbit și paralizat până la agonie încrederea românilor în liderii proprii și în sistemul democratic? Un lung șir de neajunsuri.”
Laboratorul decredibilizărilor
„Ele au debutat acum trei decenii cu justificarea de către propagandă a minciunilor și crimelor revoluției și mineriadelor, precum și cu refuzul lustrației, cel apoi mereu reînnoit sub varii pretexte.
S-au perpetuat cu tunurile tot mai frecvente ale protipendadei securiste, cu mobbingul „anilor urii”, spre a trimite la cartea lui H.R. Patapievici și la demonizarea colectivistă la care au fost supuși dascălii despărțirii de comunism gen Vladimir Tismăneanu. Metehnele s-au prelungit cu puciul parlamentar din 2012 și cu elita intelectuală care s-a discreditat, găsind loviturii lui Ponta false justificări, cu naufragiul repetat al sistemului sanitar patronat de Raed Arafat și alții, cu prăbușirea celui școlar, păstorit de neaveniți și plagiatori cu minte puțină, dar abundent dotați cu aplomb.
Necazul a continuat neabătut, în fine, cu corupția cea de toate zilele manifestată în tragedii precum cea de la Colectiv, cu ctitorii rentabile, dar lipsite de alt sens decât sifonarea banului public, și cu asaltul generalizat asupra justiției precar reformate în epoca Băsescu întru aderarea la UE. În fine, a pus pe butuci încrederea oamenilor în elite și sistem incompetența în pandemie a celor mai trufași dintre guvernanți (cuplată cu bombardamentul panicard). O ucid în rate și derapajele denotînd egoism cras ale liderilor politici, dezinformările extremiste, și cele, tot cotidiene, din „ventilatoarele de kompromat”, ori din „șanțurile media”, după cum a numit Mihai Șora, publicații și posturi ca „EVZ”, oficina „turnătorului Cristoiu/Coroiu și antena condamnatului hoțoman Dan Voiculescu”, ori ispita ascunderii și proptirii nepriceperii prin cenzură.”
Falsul antidot al dezinformării: contrapropaganda și cenzura
„Cea din urmă transpare din amenințările lui Daniel Coriu, președinte Colegiul Medicilor din România, susținute de Raed Arafat, care au cerut „sancționarea oricărui medic prin suspendarea exercitării profesiei, dacă medicul prezintă în spațiul public teorii ‘nevalidate științific’, iar prin informațiile transmise poate duce în eroare populația…și periclita sănătatea publică”.
Or, o ipoteză este „științifică doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nici o contradicție, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoștiințifice și capătă astfel – datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării – un caracter ideologic”, ne învață wikipedia și „Logica cercetării”, din 1934 a lui Karl Popper, din unghiul căruia „Teoria falsificării” drept condiție fundamentală a cercetării științifice.
Nici Coriu, nici Arafat nu-și justifică funcțiile, chiar dacă ar fi muncit ireproșabil în ultimii ani, de vreme ce nu prea par să priceapă pe ce lume sunt. Nu realizează că demersurile lor n-ar ajuta, ci dimpotrivă, ar spori șușoteala conspiraționistă. Care s-ar crede justificată ca protecție în contra cenzurii. Nu pricep că măsurile pe care le preconizează contravin fundamental constituției României. Și că nu se împacă nici cu declarația din 20 octombrie 2020 a miniștrilor europeni ai științei privind libertatea cercetării. Potrivit cărora, libertatea științei este „un drept universal și un bun public înrădăcinate în Carta Drepturilor Fundamentale ale UE”, deci „un pilon al oricărei democrației”, gândirea liberă și creativitatea intelectuală reclamând și libertatea, și securitatea indivizilor”…
Or, Coriu și Arafat par a tăia acest pilon, atentând la ce-a rămas din democrație și la bruma de încredere a multor români în capacitatea lor de a se informa echilibrat din massmedia. Nu contrapropaganda și cenzura sunt în stare să neutralizeze dezinformările, ci informarea liberă și inteligentă. Populismul nu se combate cu populism, autoritarism, intimidări, înfricoșări. Restabilirea unei încrederi atît de brutal, de îndelungat, de savant și de contondent atacată din varii direcții, precum cea a românilor, nu va putea fi o treabă lesnicioasă. Pare mai degrabă o misiune imposibilă. Cu atât mai lăudabilă pare încercarea vitează a lui Cioloș de a rezolva cvadratura cercului, luând în serios o desemnare parcă în derâdere ca premier, o zeflemea a președintelui Iohannis menită, aparent, să expună USR unui eșec răsunător și unui oprobriu anunțat.
A făcut Cioloș bine să accepte provocarea? Dacă a câștigat ridicând mănușa depinde de cum îl va taxa electoratul. Își va închipui că e, precum Florin Cîțu, un politician ros de ambiții și de foame de putere, iar răspunderea pe care a afișat-o și realismul său clamat sunt false, de vreme ce unii din oamenii pe care i-a propus în guvernul său sunt controversați, prea puțin la înălțime (de pildă Iulia Popovici, la cultură) și nu prezintă suficientă încredere?
Atunci USR se va trezi pedepsit la urne. Sau oamenii îi vor premia curajul și onestitatea, considerând că Cioloș e, probabil, ultima speranță de redresare și reformare democratică a României și că, dincolo de el, se ițesc, hâd, la orizont, oripilanta față a populismului și sinistrul chip al extremismului defilând, cot la cot și pas cu pas.”
