Europa e în război. Chiar e? Şi americanii? L-am văzut, hrănind săraci, în toiul marii sărbători americane, care este Thanksgiving, pe preşedintele SUA, Obama. Era, act freudian ratat, să-l confund cu omologul său rus, Putin. Spre a se erija în adevăratul stăpân al lumii, Putin insistă să se comporte sistematic ca un anti-Obama.
O face şi în Siria. Unde, spre deosebire de şeful statului american, cel ce şi-a abandonat aliaţii din Magreb, Kremlinul îşi sprijină satrapul de parcă Putin ar fi hotărât să se lase omorât cu el de gât, în ciuda costului politic piperat pe care-l implică menţinerea în funcţie a tiranului de la Damasc.
Aş admira gestul de smerenie al liderului de la Washington dacă n-aş şti că ascunde o doză substanţială de cabotinism; dacă aş putea uita că l-a precedat trecutul celei mai dezastruoase politici externe din, altfel, binecuvântata istorie a Statelor Unite; şi dacă n-ar fi clar că preşedintele nu-şi înţelege nici acum menirea veritabilă. De a răspunde adecvat, global, mănuşii aruncate libertăţii şi civilizaţiei de terorismul islamist.
Petre M. Iancu
În timp ce parizienii comemorau vineri victimele seriei de atentate de acum două săptămâni, Germania încerca să înţeleagă în detaliu ce-ar însemna şi cum ar trebui purtat războiul antiterorist al Franţei. Război căruia, sărind in extremis peste propria umbră pacifistă, Berlinul, a acceptat, într-un târziu să i să alăture, ştiind bine că nu se putea altfel, de vreme ce e inimaginabilă lăsarea de izbelişte a aliatului său principal din Europa.
Dar asistăm, experţii sunt de acord, la un război "ciudat". E un soi de redivivus „drole de guerre”, cum a fost cel purtat, perdant, de Anglia şi de Franţa, după septembrie 1939, când naziştii au îngurgitat Polonia, fără să se tragă in foc de armă la graniţa occidentală a celui de-al treilea Reich.
Or, nu înving în conflagaraţii beligeranţii paralizaţi de frică. Nici popoarele care ezită nevolnic, care nu vor să lupte, nu ştiu să lupte, de ce să lupte, cum şi cu ce să lupte şi cum va arăta victoria. Nu e nevoie, desigur, de entuziasmul belicos al naţionaliştilor de pretutindeni ce şi-au sărit la beregată în 1914 şi nici de conspiraţionisme încărcând popoarele cu ură, precum cel de tip antisemit cuplat cu mitul înjunghierii germanilor în spate, care a prefaţat războiul declanşat de Hitler.
Dar nici în aporie şi abulie nu se poate complace la nesfârşit Apusul fără să rişte să piardă ultima şansă reală de a câşiga acest război. De a câştiga? Dar e posibil oare să se învingă într-un astfel de război?
Pe moment, dezbatarea germană pe acest subiect e dominată de discuţii colaterale, de nevolnicie, timorare, hamletizări, de dubiile de stânga, privind legitimitatea unei intervenţii militare internaţionale în Siria fără mandat ONU, dar cu participarea avioanelor de recunoaştere germane. Despre care nu e clar în ce măsură sunt realmente necesare. Şi dacă n-ar fi oare mult mai bine, teroriştii fiind mai ales duşman intern, să i se prefere soluţiei militare substituirea ei cu o rezolvare poliţistă.
Or, e limpede că terorismul islamist nu poate fi învins doar cu vorbe. Ignorând natura şi resursele duşmanului. Fără unire şi acţiune transatlantică, ori îndoindu-te de propriul aliat francez. Căruia unii comentatori îi reproşează că, fiind, pe plan intern, prea slab, încearcă să recupereze la capitolul prestigiu, recurgând la imagini muşchiuloase, precum spectacolul livrat în medii de avioane şi portavioane.
În fapt, ameninţarea statului islamic s-a ivit şi a sporit din progresive câştiguri de prestigiu ale teroriştilor. E consecinţa nu atât a intervenţiei cât a retragerii americane din Irak, decise în siajul oboselii de război a Statelor Unite, ca urmare a lipsei de solidaritate cu America a aliaţilor ei vesteuropeni şi a absenţei unui angajament extern pe termen lung în pacificarea şi democratizarea lumii arabe.
Bună parte din fatala reputaţie dobândită de califatul salafist se datorează capacităţii teroriştilor de a-şi constitui un teritoriu şi de a opera la mari distanţe, nu doar în Africa, ci şi în Europa şi de a capta prin reţele de socializare rezervorul ideologic universal al fundamentalismului islamic, ca actual contraproiect totalitar la expansiunea democraţiilor.
Desfiinţarea ameninţării presupune să definim, din capul locului, victoria. Ea implică, în mod realist, atingerea unui set de ţeluri clare şi concrete. La loc de frunte, necesară, fără să fie suficientă, e subjugarea teritoriului cotropit de trupa lui Bagdadi prin ofiţerii irakieni lăsaţi la vatră după debarcarea lui Saddam Hussein. Cucerirea teritoriului presupune trupe terestre. Franţa ar vrea să le disloce, cu atât mai mult cu cât Hollande simte în ceafă suflul de gheaţă ale unei proxime victorii electorale a populiştilor de dreapta din Frontul Naţional. Dar Franţa chiar nu poate, de una singură. Europenii nu au voinţa, hotărârea şi, pe moment, capacitatea de a le furniza.
Fără America nu merge deci, dar, la comanda lui Obama, chiar şi piloţii SUA poartă un drole de guerre. Căci se feresc să tragă în ţinte teroriste de frica unor eventuale pagube colaterale, interzise de Obama. Iar administraţia de la Washington refuză categoric dislocarea forţelor de infanterie proprii. Kurzii nu pot suplini în toată Siria şi în Irak absenţa unităţilor terestre occidentale. Pe guvernul islamist de la Ankara nu se poate bizui nici alianţa nordatlantică, din care face parte Turcia. Cu atât mai puţin se poate conta realmente pe alianţe cu tiranii abjecte, impredictibile, ca Rusia, Iranul, ori cu finanţatori ai terorismului de genul Qatarului şi Arabiei Saudite, ce trebuie chemaţi la ordine.
În fine, războiul n-ar fi trebuit declanşat fără ca populaţiilor europene să li se explice foarte clar şi să accepte că-i vorba de un efort global. Unul enorm şi îndelungat, care include, ineluctabil, contracararea sistematică şi eficientă a duşmanului intern cu alte instrumente decât arsenale militare. Cât timp lucrurile vor continua ca până în prezent ne vom afla într-un război pierdut. A-l câştiga va cere curaj, inteligenţă, voinţă şi tenacitate mare.
