Nu e plăcut să fii cronicarul unei poze în care eroul se vede surprins cu izmenele pe vine. Sau, mai grav, al unei morţi anunţate. Ziariştii europeni se văd nevoiţi, mai nou, să preia această funcţie tristă. Iar relativ rapida intrare în eternitate pe care o documentează jurnaliştii Bătrânului Continent e una fără glorie.

Nu doar spaţiul Schengen se vede ameninţat să fie pus la podea. Ci întreaga Uniune Europeană. Care nu va mai fi ce-a fost, chiar dacă britanicii se hotărăsc să n-o asculte pe regina lor şi s-o părăsească. În timp ce, la Moscova, un dictator îşi freacă mâinile pătate de sânge, de bucurie că maşinăria propagandistică a Rusiei e în măsură să-şi bată joc în lege de abulia şi impotenţa diplomaţilor apuseni, cei din urmă exersează de zor închisul ochilor în faţa Turciei.

„Erdogan a devenit stăpânul jocului”, scria joi, culmea, pe bună dreptate, ziarul moscovit Rossiskaia Gazeta, comentând proiectul de acord dintre Uniunea Europeană şi Turcia, un „document care”, potrivit gazetei ruseşti, „ar putea intra în istorie sub denumirea de ruşinea Europei”.

Ca şi cum ar conduce imperiul otoman, iar nu o ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice, regimul islamist de la Ankara îşi potenţase anterior programul de nivelare a ţării. Măsurile sale de forţă au atins recent un nou apogeu pe drumul spre dictatura pură şi dură. Statul turc a preluat pur şi simplu ziarul Zeman, astupând o ultimă voce a opoziţiei, a independenţei şi a gândirii critice. Anterior regimul Erdogan distrusese orice urmă de independenţă şi profesionalism în magistratură şi poliţie, punând pe butuci statul de drept.

Cu acest stat liberticid, Europa Angelei Merkel a pregătit un acord. În numele bunătăţii, al valorilor, al drepturilor omului şi al lecţiilor istoriei germane, aceeaşi Angela Merkel hotărâse să accepte în Republica Federală, în pofida legislaţiei şi acordurilor existente şi a unei integrări parţial eşuate a imigraţiei musulmane mai vechi, un număr nelimitat de nou veniţi orientali.

Peste un milion s-au stabilit în Germania, localităţile nemţeşti plesnind din toate încheieturile. Situaţia, înăsprită de teama de islamism şi terorism a unei părţi deloc neglijabile a populaţiei autohtone şi europene, ca şi de proasta adecvare a presei la noile angoase şi probleme n-avea cum să nu aibă repercusiuni politice neplăcute, marcată de o recrudescenţă populistă şi extremistă. Consideraţi refugiaţi, nou-veniţii ar fi urmat să fie distribuiţi în alte ţări europene. Care au refuzat însă, în marea lor majoritate şi refuză, mai nou, aproape in corpore, să-i primească.

În faţa problemelor diplomatice, politice, sociale şi economice create de aflux şi de acest refuz, Angela Merkel a stăruit să mizeze pe o „rezolvare europeană” care, la o privire mai atentă, s-a dovedit a fi soluţia turcă. Dacă i se va face voia cancelarei, Turcia s-ar preface, fără negocieri, fără un aquis comunitar, deci fără asumarea drepturilor, obligaţiilor şi valorilor democratice europene, în „al 29-lea stat” al UE. Sau, după cum exulta recent ziarul bulgăresc Sega, „UE începe chiar în absenţa premierului Davutoglu să funcţioneze în formatul celor 29 de state”.

Nimic nu poate documenta mai convingător eşecul lamentabil al unei politici purtate în numele valorilor şi drepturilor omului decât această înclinare a drapelului european în faţa Turciei, cea alungată in extremis de la porţile ceştinătăţii, după asediile otomane aleVienei din secolele 16 şi 17. Nimic nu devoalează mai persuasiv aporia în care se găseşte o politică aptă parcă doar să reacţioneze, iar nu să acţioneze la crize abătute în mare parte asupra Europei din afara ei.

Aspectul poate cel mai tragic al chestiunii ţine însă de inutilitatea absolut oneroasei şi costisitoarei înţelegeri cu dictatura turcă. Acordul cu Ankara, care deschide larg porţile Europei pentru turci, e de prisos, mai întâi, pentru că, în pofida Angelei Merkel, dar spre profitul Germaniei, care se vede subit delestată de povara unei avalanşe migraţionioste neîntrerupte, ruta balcanică s-a închis. Şi e de pomană, pentru că, în mod aproape cert, alte rute se vor deschide în curând, şi-i vor menţine Mediteranei, poate, cine ştie şi Mării Negre, rolul de cale şi de cimitir de oameni din sud şi est căutând o viaţă mai bună şi mai liberă în nord şi vest.

În faţa acestei manifeste şi deloc indiscernabile zădărnicii a înţelegerii cu Turcia, exerciţiul de Realpolitik etalat de Angela Merkel, se dovedeşte o mostră de nonsens, de tristă absurditate, dacă nu este doar praf în ochi, ori semn al unei prost camuflate disperări. Ca atare nu poate fi calificat nici măcar ca o cacialma, ca un „un joc de poker la mize mari”, jucat de Merkel cu Erdogan, după cum presupunea, joi, ziarul olandez de Volkskrant, din Amsterdam.

Piperat va fi în schimb preţul acestui exerciţiu eşuat. El se va plăti în cea mai tare valută existentă, în moneda credibilităţii şi a încrederii. Dobânda lui va costa şi ea din greu, diminuând masiv nu doar cooperarea europenilor, ci şi libertatea şi aderenţa lor la drepturi, legi şi norme.

În loc să se ridice din genunchi, Europa se pregăteşte să se ascundă sub pătură şi să-şi inducă o comă artificială. În loc să ţină piept, economic, puterilor globale, UE a devenit terenul de joacă politică al dictatorilor regionali. Sub conducerea cancelarei, Europa dă senzaţia unui imperiu napoleonean, ajuns, după gloria unui deceniu, cu ajutorul iernii, al erorilor strategice şi al lui Kutuzov, în pragul catastrofei finale.

Nu e însă doar vina Angelei Merkel. Ci şi a unei Americi incapabile, sub Barack Obama, să procedeze la pacificarea Siriei şi a spaţiului arab şi musulman, zgduit de revoluţia jihadistă, spre a salva ce-a mai rămas liber în lumea cândva liberă.

Autor: Petre M. Iancu