În aprilie 2007, când creditorul imobiliar New Century Financial a intrat în faliment, iar în luna iunie, când banca de investiţii Bear Stearns s-a aflat la limita falimentului, interesaţi de evoluţia situaţiei erau numai specialiştii în domeniu. La finele lunii iulie, însă, criza subprime – afacerea cu credite imobiliare cu un înalt grad de risc – a afectat şi Germania. Banca IKB din Düsseldorf a fost salvată cu banii contribuabililor şi garanţii de stat.
„Pentru Germania acesta a fost începutul crizei financiare. Au urmat alte acţiuni de salvare”, îşi aminteşte Axel Weber, la vremea aceea preşedinte al Băncii Federale, în prezent şef al băncii elveţiene UBS.
Ce a învăţat sectorul financiar?
În septembrie 2008, când banca de investiţii Lehmann Brothers a dat faliment, părea că întreaga lume financiară se va prăbuşi odată cu ea. „Atunci a fost adoptată cea mai rapidă lege din istoria Bundestag-ului german. Este vorba despre legea privind stabilizarea pieţei financiare”, adaugă Weber. „Suma totală aprobată a fost de 480 de miliarde de euro – 400 de miliarde ca garanţii, iar 80 de miliarde ca infuzie de capital pentru bănci.”
Pe alocuri, efectele crizei financiare globale încă se mai resimt. Dar măcar a învăţat omenirea ceva din colapsul de acum un deceniu? Aceasta a fost tema principală a unei manifestări organizate la Frankfurt School of Finance.
Mai stabil, dar nu stabil
„La prima vedere, în prezent, avem o situaţie aparent mai stabilă în sectorul financiar”, afirmă Herbert Hans Grüntker, şeful Landesbank Hessen Thüringen (Helaba) şi preşedintele Uniunii federale a băncilor din sectorul public din Germania (VÖB). „Dar există îndoieli că situaţia este într-adevăr stabilă. Ajunge numai să ne gândim la ţările din sudul Europei, la situaţia de acolo din ultimele săptămâni”, adaugă Grüntker.
La sfârşitul lunii iunie, guvernul de la Roma a anunţat că două bănci, irelevante pentru sistemul bancar regional, întâmpină dificultăţi. Costurile pentru contribuabilul italian: aproximativ 17 miliarde de euro. Tot în luna iunie, Banca Populară spaniolă a fost vândută rapid, peste noapte, la preţul simbolic de 1 euro, dar măcar Madridul n-a alocat bani de la buget pentru salvarea instituţiei. Găsirea unui cumpărător interesat – grupul financiar spaniol „Santander” – a fost un ”caz norocos”, susţin experţii.
Criza încă nu a trecut
În opinia şefului UBS, Axel Weber, graba soluţionării situaţiei în cazul băncilor cu probleme indică instabilitatea încă prezentă în sectorul financiar. „Abia când toate activele neperformante şi pierderile vor dispărea din bilanţuri, vom putea spune că am scăpat de criză.” Nimeni nu ştie deocamdată cât va mai dura. Băncile europene au de suferit din cauza politicii dobânzilor mici a Băncii Centrale, iar economia Europei trenează.
Activitatea instituţiilor bancare este acum mai bine reglementată, deşi birocraţia este extrem de stufoasă. Dacă acordul „Basel I” – primele reglementări internaţionale în domeniul asigurării stabilităţii financiare şi monetare, adoptat în 1988, era cuprins în 30 de pagini, acordul Basel III, stabilit în 2013, ajunge la 600 de pagini. „Am numărat cererile de reglementare pe care le primim anual la UBS şi sunt între 50.000 şi 60.000”, spune Weber.
Renaţionalizare?
Cu toate acestea, băncile n-ar trebui să respingă toate aceste norme, ci să le coordoneze cât mai bine, inclusiv la nivel internaţional – susţine Martin Zielke, preşedintele Consiliului de administraţie al Commerzbank. Însă conjunctura nu este una tocmai favorabilă ţinând seama de intenţia preşedintelui american Donald Trump de a relaxa condiţiile impuse băncilor. Ca atare, Zielke se teme de o eventuală „renaţionalizare” a reglementărilor din sectorul bancar.
Apropiatul summit G20, organizat la Hamburg, poate ne va dezvălui câte ceva despre stadiul comunicării la nivel internaţional. Cu ani în urmă, reuniunile G20 au servit şi ca forumuri de gestionare a crizelor – prima oară în 1999 ca reacţie la criza din Asia, iar în 2008 în timpul crizei financiare.
Articol realizat de Andreas Becker pentru DW.com
