Regimul naţional-stângist din Venezuela a cerut Vaticanului să medieze în conflictul violent cu opoziţia democratică. Dar deznodământul discuţiilor programate să înceapă la 10 aprilie e cum nu se poate mai incert.
Dezlănţuirea aparatului represiv împotriva demonstraţiilor anti-guvernamentale s-a soldat până de curând cu cel puţin 40 de victime omeneşti. Unii dintre cei mai proeminenţi critici ai regimului, între care Leopoldo Lopez, au fost întemniţaţi. Sute de manifestanţi paşnici au fost răniţi. Economia s-a prăbuşit, inflaţia e galopantă. Violenţele au cotropit ţara. Brutalitatea e ubicuă. La fel şi penuria de bunuri de consum. Crimele se ţin lanţ. Protestele şi arestările de opozanţi reali sau prezumtivi, de asemenea. Venezuela se scufundă în haos. Poporul pare iremediabil scindat.
Dar toate acestea n-au suscitat în vest decât critici şi proteste foarte ponderate. Timp de aproape un deceniu şi jumătate comentatorii de stânga din vestul Europei au pus batista pe ţambal. Mulţi au tăcut, evitând să critice deraierile repetate ale regimului de expresie şi orientare naţional-comunistă instalat la putere la Caracas de fostul colonel pucist Hugo Chavez. Alţii l-au ridicat în slăvi în ciuda tuturor exceselor sale.
Pe mulţi progresişti din vestul Europei şi SUA i-a entuziasmat socialismul lui Chavez. Ca şi altor extremişti i-au trecut cu vederea naţionalismul deşănţat. I-au agreat şi iertat cu plăcere antiamericanismul şi i-au salutat (ori, i-au ignorat, în cazul celor mai bine crescuţi şi mai moderaţi) jenanta alianţă şi prietenie cu alţi antiamericani tiermondişti de felul ayatolahilor iranieni, de felul unui negaţionist genocidal ca Ahamdinedjad, ori al unor tirani ca Putin şi Assad.
În occident s-au difuzat în ultimii 15 ani puzderie de documentare înfăţişând „luminoasa” viaţă nouă, oferită sărăcimii venezuelene de către Chavez. Nu puţini formatori de opinie marxişti s-au prăbuşit înlăcrimaţi în interminabile depresii când s-a anunţat moartea, în Cuba, a lui Chavez, carismatica versiune venezueleană a lui maximo lider de la Havana, Fidel Castro, şi au aplaudat trecerea la cârmă, la Caracas, a locotenentului său, Nicolas Maduro.
În fapt, observatorilor apuseni nu le-au scăpat nici derapajele politice ale chavismului, nici jalnica prăbuşire, în ciuda bogăţiei în ţiţei a ţării, a tot mai colectivizatei şi naţionalizatei economii venezuelene. Nici recursul la crimă, prin plutoane ale morţii pro-guvernamentale, precum şi la o tot mai violentă propagandă al unui regim chavist tot mai contestat în special de către studenţi, dar şi de alte segmente ale unei populaţii aduse în sapă de lemn n-a trecut neobservat în vest.
Propagandiştii regimului nu s-au ruşinat să-i desfiinţeze retoric pe liderii moderaţi ai forţelor de centru-dreapta, precum Henriqe Capriles, fostul candidat la preşedinţie al dreptei democratice, calificat în martie drept un „asasin fascist belicos” de către un om al lui Maduro. Asta, deşi Capriles favorizează dialogul.
„Fascist” ar fi, din unghiul preşedintelui Maduro până şi un post de televiziune american de stânga, precum CNN. Ca ecou şi antidot la protestele legitime generate de incompetenţa şi cupiditatea regimului, aparatul propagandistic umple ţara cu zvonuri, diversiuni şi teorii ale conspiraţiei.
În reacţie la dezlănţuirile propagandistice şi represive ale puterii de la Caracas, ca şi la refuzul ei de a explica asasinatele cărora le cad victimă membrii opoziţiei, forţele antiguvernamentale s-au radicalizat. În faţa unui regim cotat nu doar drept dictatorial, ci şi drept corupt până în măduva oaselor, o bună parte din ele refuză orice posibilă concesie de natură să „stabilizeze dictatura”.
În aceşti termeni s-a exprimat de pildă Maria Corina Machado, figură de proră a opoziţiei democratice şi o deputată căreia majoritatea parlamentară naţional-comunistă i-a invalidat mandatul parlamentar, expunând-o represiunii.
La rândul lor, studenţii, care duc greul luptei împotriva versiunii chaviste a „sistemului ticăloşit”, nu manifestă nici un fel de entuziasm pentru negocieri cu Maduro şi speră, ca şi Leopoldo Lopez, în proxima debarcare a regimului prin intermediul protestelor de stradă. Unii dintre reprezentanţii nucleului dur al opoziţiei i-au calificat pe cei dispuşi să negocieze cu Maduro drept „trădători”.
Încât tratativele amorsate joi prin medierea ţărilor latino-americane vecine, guvernate mai toate de forţe de stânga simpatizând cu regimul de la Caracas, sunt din capul locului serios grevate. Le umbresc deopotrivă situaţia generală dar şi neîncrederea profundă dintre tabere, polarizarea şi fărâmiţarea lor extremă, precum şi contondenţa retorică a discursurilor lor.
După 15 ani de chavism, protestele ar putea da în clocot. La fel şi represiunea. Venezuela se află în pragul unei tragedii. S-ar fi putut evita oare toate acestea, dacă, absorbite de războiul antiterorist iscat de mega-atentatele de la 11 septembrie 2001, SUA n-ar fi ignorat multă vreme problemele acumulate în sudul continentului american? Posibil. Nu mai puţin pernicoasă ar putea să fi fost făţărnicia elitelor din vestul Europei.
