Încrederea în economie a consumatorilor şi a investitorilor scade continuu de aproape un an, lună de lună. Percepţia cvasi-generală este că s-a pierdut direcţia şi că ce e mai rău abia acum urmează. Pe lângă că este cu moralul la pământ, economia nu mai are sânge în vene, iar perfuziile sunt pe sfârşite. E foame de bani, băieţi!, vorba lui Sişu&Puya. Investiţiile străine directe s-au redus cu circa 50% în primul semestru, sumele trimise în ţară de muncitorii români s-au prăbuşit, în iulie, cu 80% faţă de perioada similară din 2008, în dreptul exporturilor figurează un minus de 20% la şapte luni, iar fondurile europene rămân o mare deziluzie. Confruntat cu scăderea vertiginoasă a veniturilor la buget, statul se împrumută într-o veselie de pe piaţa internă şi se pregăteşte să iasă şi pe piaţa externă de capital.
Până de curând respinsă cu vehemenţă, perspectiva ca o parte din tranşa a doua de la FMI să fie direcţionată către finanţarea deficitului bugetar (respectiv pentru plata salariilor şi a pensiilor!) devine realitate, marcând o tristă premieră. În tot acest timp, băncile au făcut pasul înapoi şi nu se arată defel dispuse să preia efortul de irigare financiară a economiei. Volumul creditelor acordate firmelor şi populaţiei e în cădere liberă, în timp ce restanţierii pot umple binişor câteva stadioane. Banii continuă să fie scumpi. Dobânzile pe care Mugur Isărescu le vedea coborând, după perioada de concedii, până la paliere rezonabile pentru a stimula reluarea creditării, mai au încă mult loc de scădere. Ion Țiriac crede că, în aceste condiţii, vor supravieţui doar acele afaceri care nu sunt dependente de bănci. Greu de găsit exemple. Mugur Isărescu îi avertizează pe bancheri că „s-ar putea ca atunci când se vor trezi şi vor dori să-şi ajute clienţii, să fie prea târziu“. Dar şi ei, la fel ca întreaga naţiune, stau cu ochii pe Palatul Victoria. Acolo ticăie ceva, dar parcă nu e ceas deşteptător…
