România va depăși anul acesta pragul de 10.000 de dolari pe cap de locuitor. Asta s-a mai întâmplat episodic în 2008 și 2014, dar la un curs mult mai favorabil al dolarului.

Anul viitor va trece, probabil, de pragul de 10.000 de euro și, în funcție de cursul dolarului, sunt șanse să atingă chiar pragul de 12475 de dolari, cel care face formal diferența dintre țările cu venit mediu-superior și cele cu venit mare. În 1992, PIB pe cap de locuitor coborâse până la un minimum al istoriei recente, de 1100 de dolari. Creșterea de aproape 10 ori în intervalul de 25 de ani este remarcabilă după orice standarde. Procentual, este între primele 10 creșteri economice din lume în perioada menționată, într-o ligă de țări care erau la momentul respectiv de trei-patru ori mai sărace chiar și decât România: China (de la sub 400 la peste 8000 de dolari), Albania (de la 200 la 4000 de dolari), Guineea Ecuatorială (de la 300 la 8000 de dolari, după un vârf de peste 20000 când petrolul a fost scump), Vietnam, Laos, Armenia.

În continuare, România rămâne cea mai prosperă economie dintre toate, urmată îndeaproape de China. Mai departe în topul creșterilor, țările cu venit pe locuitor mai mare decât România sunt Cehia (locul 21) și Polonia (locul 30), ale căror economii au crescut de numai cinci ori în intervalul menționat. Singura țară comparabilă din aproape toate punctele de vedere, Bulgaria, cu care până în 2004 am stat la egalitate, a crescut în total de numai șase ori. La coada acestui clasament găsim țări dezvoltate (Germania – 59%, Franța – 54%, Italia – 32%, Japonia – 24%) pentru care chiar și creșterile aparent mici înseamnă mii sau zeci de mii de dolari în termeni absoluți, dar și altele care au arătat ce înseamnă o tranziție cu adevărat ratată (Ucraina – 54%) – sau state eșuate (Republica Centrafricană – minus 16%, Gambia – minus 35%). Media ponderată creșterilor din întreaga lume este undeva la 120% (de la 4600 la 10150 de dolari), ceea ce înseamnă că România a reușit să crească de patru ori mai repede. Desigur că această creștere nu se traduce decât parțial în nivelul real al producției de bunuri și servicii sau în nivelul de trai, dar este totuși cel mai „curat” indicator atunci când vrem să facem o comparație între viteza unor economii diverse.

Creșterea a venit cu neajunsuri, dezechilibre și accidente de parcurs pe care le știm foarte bine, dar care o fac cu atât mai surprinzătoare. 5 ani din cei 25 au fost de recesiune, inflația a avut vârfuri de trei cifre, numărul locurilor de muncă a coborât de la 8 la 6 milioane, după ce la un moment dat mai rămăseseră doar 4 milioane, plus un vârf de exuberanță irațională care a triplat apoi datoria publică și lăsat creditele neperformante la 25%. Discrepanțele dintre venituri (chintila superioară față de cea inferioară) au ajuns pe primul loc din Uniunea Europeană iar distribuția teritorială este la rândul ei dezechilibrată. Diferența de PIB/locuitor dintre București și cele mai sărace județe este de 1 la 6, comparabilă cu cea din Spania și Albania. Judecând după creștere, București și cele mai bogate județe (Cluj, Timiș, Prahova, Constanța, Brașov, Sibiu) au crescut în ultimii 20 de ani mai ceva decât China, pe când cele mai sărace (Vaslui, Botoșani, Teleorman) n-au ținut pasul nici măcar cu media menționată ceva mai sus.  

 

Totuși, o creștere dezechilibrată e probabil de preferat unei stagnări sau scăderi uniform-distribuite. Pot fi imaginate zeci de scenarii contrafactuale în care lucrurile să stea mai rău și destul de puține în care să fi fost chiar mai bine. Rețete de bună-guvernare economică sunt cu zecile, dar iată nici Bulgaria cu consiliu monetar și supraveghere fiscală strictă, nici Georgia cu reformele ei economice legendare, nici Belarus cu dirijismul său industrial autonomist și autocrat – fiecare țară cu succesele sala greu de contestat – n-au reușit performanțe mai bune ca al României. Dimpotrivă, succesul economic este, cumva paradoxal, suma unor politici economice incoerente, heirupiste sau chiar retrograde (uneori toate la un loc) – în orice caz, nu au fost momente în toți acești 25 de ani în care să existe o percepție semnificativă cum că „lucrurile merg bine”. Așa că probabil creșterea României va rămâne neexplicată pnetru știința politică și economică pentru cel puțin câteva decenii de acum încolo.

Contează însă dacă „magia” mai poate continua în felul de până acum

Rezumat la cifrele agregate, prezentul arată mai bine decât ne place să admitem. Chiar și dacă ne raportăm la cifrele medii, românii au azi un nivel de trai efectiv similar cu al Europei de Vest de la începutul anilor ’80, unde își risca lumea viața să ajungă trecând Dunărea înot. În București, situația este comparabilă cu Vestul de la începutul anilor ’90, unde era deja voie să vizitezi (cu viză) dar nu credea nimeni că vom ajunge vreodată. Desigur că nici Vestul n-a stat chiar pe loc și să ajungi acum din urmă este din ce în ce mai complicat.

Însă nici miza nu mai este la fel de mare – probabil că o aliniere la 70-80% din media UE în viitorul previzibil ar fi mulțumitoare pentru toată lumea, cu condiția să se respecte și proporțiile economice și sociale ale Vestului.

Din păcate, după cum arată lucrurile acum, șansele ca asta să se întâmple sunt încă destul de îndepărtate. Da, românii au aproape de venitul mediu dintr-o țară dezvoltată. Dar o mulțime de lucruri care ar trebui să se întâmple în această etapă de dezvoltare economică. Lipsesc investițiile publice masive în infrastructură, care facă economia competitivă din toate punctele de vedere. Măcar de-ar fi asta totul, că după cum am văzut „forța lucrurilor” face de multe ori abstracție de incompetența guvernării.

 

Mai grav este că lipsesc investițiile private (locale și străine), lipsesc afacerile antreprenoriale care înfloresc de obicei pe o piață cu venituri disponibile în creștere. Pentru ele nu prea există soluții administative directe, dar măcar cândva exista o Agenție pentru Investiții Străine. A fost desființată în 2009 și apoi – corelație, cauzalitate sau ce o fi fost – ISD-urile s-au prăbușit. Măcar din superstiție ar merita pusă înapoi, așa ca să vină după aia experții și să explice cum creșterea din nou a ISD „n-are nici o legătură”.

Balanța comercială este încă pe minus, când România se află într-o etapă istorică în care ar trebui să rămână pe plus din export. Exporturile sunt la 57 de miliarde de euro cu deficit de 10 miliarde, mult mai bine ca în 2008 când erau la 33 de miliarde și deficit de 20, dar încă departe de performanța încă modestă a Poloniei (50% din PIB) sau de cea remarcabilă a Cehiei (80% din PIB) – ambele cu excedent comercial care le permite acumularea de capital în economie.

Iar salariile, deși au crescut, sunt încă mult *în urma* productivității, contrar unor mituri urbane care își găsesc din când în când loc în spațiul public. Asta face să plece forța de muncă calificată și să vină mai degrabă capitalul „troubled” care speră că doar forța de muncă la preț de Vietnam (sau Coreea de Nord!) în interiorul UE îl mai poate salva.

Toate elementele de mai sus sunt ingrediente ale tacâmului otrăvit care poartă numele de middle-income-trap – purgatoriul în care se zbat de câteva zeci de ani majoritatea țărilor Americii Latine, de exemplu. Este punctul peste care o economie proaspăt-ieșită din sărăcie nu reușește să mai crească, din cauza unor blocaje sau fricțiuni apărute pe traseu.

Continuarea articolului o puteți citi pe riscograma.ro