BILANȚ Implicarea făţişă în guvernare a prăbuşit capitalul de încredere al lui Traian Băsescu. La finalul celor două mandate la Cotroceni, se poate trage concluzia că nu atât disputele politice şi constituţionale, cât asumarea austerităţii bugetare din 2010 a antagonizat societatea. Capital îşi propune să parcurgă momentele-cheie ale relaţiei preşedintelui cu economia
Cota unică de impozitare a fost promisiunea electorală din 2004 cu cea mai mai mare priză, iar Traian Băsescu nu s-a lepădat niciodată de ea. Dimpotrivă, ori de câte ori, politicieni din opoziţie sau chiar de la putere, experţi ai Fondului Monetar Internaţional, miniştri şi chiar premieri au fost echivoci faţă de cota unică, preşedintele a apărat-o. De altfel, formarea rapidă şi „imorală“ a guvernului în 2004, a fost impusă şi de aplicarea taxei unice de la 1 ianuarie 2005, aşa cum se angajase candidatul Băsescu. Ulterior, în primăvara lui 2005, când FMI a devenit un oponent tot mai vocal al cotei, preşedintele a plecat la Washington să-i susţină cauza. Vizita nu s-a înscris în cutume, dar a fost un succes, cel puţin de etapă. Tot în vara acelui an, FMI a revenit în forţă cu cererea de majorare a TVA cu 2-3 puncte procentuale. Economia începuse, însă, să prindă aripi şi, în ciuda avertizărilor că va „ateriza forţat“, acordul preventiv a fost abandonat. Din păcate, istoria a dovedit că majorările de taxe, considerate, pe drept, frâne pentru dezvoltare, au reintrat în negocieri cinci ani mai târziu. Participarea preşedintelui la deciziile economice a fost percepută ca neobişnuită, atât prin prisma tradiţiei – predecesorii săi nu au arătat preocupare -, cât şi a prerogativelor funcţiei. Traian Băsescu a uzat, însă, de autoritatea sa în cadrul partidelor de la guvernare şi de credibilitatea publică pentru a da tonul în multe situaţii.
Adversar al creşterii taxelor
Urmărind conţinutul declaraţiilor sale din ultimul deceniu, se constată că principiile după care s-a ghidat au fost aceleaşi. Adversar al creşterii taxelor şi critic al risipei bugetare, preşedintele declara, încă din 2006, că nu se poate vorbi de protecţie socială cu o economie cu performanţă redusă. În 2007, dar mai ales în 2008, opoziţia sa faţă de majorarea cheltuielilor a dus la declanşarea unui conflict ireconciliabil cu premierul de atunci, Călin Ppoescu Tăriceanu. În timp ce preşedintele considera că politica economică este extrem de riscantă în contextul crizei financiare, guvernul continua să cheltuiască masiv pentru aparatul de stat. Cu toate acestea, a avut şi scăderi remarcabile. Un exemplu este promulgarea legii care majora cu 50% salariile din educaţie. Susţinerea sa a fost catalogată ca manevră pur politică în disputa cu Tăriceanu care era împotrivă, în ciuda risipei pe care o girase până în acel moment. Deşi nu a devenit niciodată efectivă, legea a avut repercusiuni în instanţe, unde s-au câştigat sume semnificative pe care statul nu a reuşit să le plătească integral nici până astăzi. În 2009, deşi era ultimul an al primului său mandat şi, implicit, an de campanie electorală, Băsescu şi-a intensificat criticile faţă de statul social care se gonfla cu fiecare zi. Deciziile luate de guvenul Tăriceanu se repercutau lunar în deficitul bugetar care urca vertiginos. „Câţi oameni credeţi că pot duce în spate 3,5 milioane de salariaţi care produc? Din păcate, abordarea de anul trecut şi de acum doi ani a fost că bugetul de stat este locul nostru comun, acolo de unde ne înfruptăm toţi bugetarii şi nu ne mai interesează nimic altceva. Anul ăsta, lucrurile se vor schimba radical, pentru că nu mai merge aşa“, avertiza preşedintele.
În acelaşi an, echipa de la Washington revenea la negocieri de pe poziţii de forţă. Acordul, numit „centură de siguranţă“ a salvat România de la incapacitate de plată, după cum spunea, ulterior, fostul ministru de finanţe şi reprezentant la FMI, Mihai Tănăsescu. Negocierile au fost la nivel macro, urmând să fie reduse cheltuielile ca procent în PIB, iar guvernul, condus de Emil Boc, să ia măsurile propriu-zise. Dar măsurile au întârziat. Era an electoral pentru preşedinte. Într-o discuţie cu uşile închise la un forum economic, din toamna lui 2009, preşedintele spunea că în discuţiile cu FMI s-a pus problema creşterii taxelor. Ataşamentul său pentru cota unică nu a fost dezminţit. „Prefer majorarea TVA majorării cotei unice de impozitare. Indiferent de presiunile FMI, cota unică rămâne de neatins“, le spunea el oamenilor de afaceri la acea dată.
Evident că majorarea taxelor nu era benefică economiei, dar alternativa, tăierea cheltuielilor, a fost amânată. S-a speculat, nu fără temei, că întârzierea a fost cauzată de campania electorală, în preajma căreia Traian Băsescu nu putea să ia decizii nepopulare. Economiştii au estimat că menţinerea cheltuielilor în 2009 a mărit presiunea pe buget şi a dus la tăieri mai drastice decât dacă ar fi fost făcute din pripă.
Austeritatea năruie popularitatea
Punctul critic al popularităţii lui Traian Băsescu a fost luna mai 2010. El şi-a asumat public, într-un discurs de la Palatul Cotroceni, tăierea salariilor şi a pensiilor, precum şi alte reduceri de buget. Simpatia s-a prăbuşit atunci.
Până la urmă, Curtea Constituţională nu a permis tăierea pensiilor, iar guvernul a decis majorarea TVA de la 19 la 24%, începând cu 1 iulie 2010. Decizia a sufocat mediul de afaceri şi a frânat revenirea economiei. „O spun acum, public, pentru prima dată după ce a luat Guvernul decizia: nu sunt un susţinător al creşterii TVA. În opinia mea, a fost o greşeală, pentru că nu a operat exact acolo unde este cancerul din buget. Avem două zone cancerigene: procentul extrem de ridicat cu salariile din sectorul bugetar şi un procent foarte ridicat din veniturile de la bugetul de stat pe care le utilizăm în zona socială“, declara preşedintele, în toamna anului 2010. În anii următori, criticile lui Traian Băsescu faţă de aparatul de stat şi risipa bugetară nu au încetat. Din contră, au devenit tot mai acide. Totodată, a repetat, cu fiecare ocazie, că guvernul Boc a făcut una dintre cele mai mari erori politice majorând TVA, şi a lăsat de înţeles că nu a avut acordul său.
În 2013, când guvernul condus de Victor Ponta a început să crească fiscalitatea pentru a menţine cheltuielile bugetare mari, preşedintele a trecut la atacuri, care s-au intensificat în 2014, după creşterea foarte mare a accizelor şi aplicarea taxei pe stâlp. În 2013, el spunea că remarcă un derapaj al cheltuielilor: „Acum observ o schimbare a ponderii şi cred că este greşit: se trece din nou la inventarea de taxe, impozite, care să aducă bani la buget pentru a hrăni aparatul bugetar. O spun ca un semnal extrem de serios şi afirm fără rezerve că este greşit.“ Deşi s-a exprimat constant împotriva taxării mari, în 2014, preşedintele a aprins o dispută publică, cu accente ridicole pe alocuri, pe marginea scăderii CAS, care i-a adus acuzaţia de adversar al micşorării fiscalităţii. Băsescu a declarat, însă, că ar scădea CAS dacă ar fi premier, susţinând că măsura este lipsită de un studiu de impact. Criticile sale au continuat şi nu s-a ferit să comenteze pasivitatea FMI faţă de politica fiscală greşită: creşterea accizelor, dar şi a cheltuielilor sociale. „Am mai văzut guverne cărora le duduia economia în cap. Și lui Ponta-i duduie economia. În cap, că în realitate, a început să se deprecieze“, spunea, în vară, Traian Băsescu. Deşi prerogativele nu îi dau preşedintelui pârghii să intervină în politica economică, atitudinea tranşantă a lui Traian Băsescu şi participarea la luarea deciziilor, până la identificare cu executivul, au reprofilat rolul şefului statului în percepţia publică. Din acest punct îşi va începe mandatul noul preşedinte, Klaus Iohannis. Cetăţenii, puţin cunoscători ai atribuţiilor prezidenţiale, au aşteptări foarte mari de la succesorul lui Traian Băsescu şi în privinţa economiei. Deja, tema de campanie a lui Iohannis – revenirea TVA la 19% – a creat dezbateri. Pornind de la premisele creionate în programul prezidenţial, ar trebui ca discursul său să fie centrat pe principiile liberale ale unui stat minimal.
