Chiar dacă unora nu prea le mai vine să creadă, este posibil ca 2010 să fie ultimul an (cel puțin pentru o anumită perioadă, desigur) în care evoluția PIB se scrie cu minus.
Celebrul de acum Jeffrey Franks, șeful delegației Fondului Monetar Internațional (FMI) în România, spunea la sfârșitul lui octombrie că mersul economiei autohtone va fi pozitiv în 2011, ba chiar că o creștere va fi simțită din trimestrul IV din 2010. El a avansat chiar și o estimare, la unison cu prognoza preliminară de toamnă a Comisiei Naționale de Prognoză (CNP): PIB se va majora cu 1,5%.
Să nu uităm totuși că, în toamna lui 2009, atât FMI, cât și CNP prevesteau că recesiunea se va sfârși prin trimestrul II al anului 2010. După cum, în aprilie 2010, experții Fondului declarau, destul de siguri pe ei, că România va avea în 2011 cea mai mare creștere economică din UE, de 5,1%. Afirmații care astăzi par cel puțin ciudate, dacă nu de-a dreptul ridicole. Dincolo de numeroasele previziuni eronate din trecutul recent, există totuși șanse mari să revenim pe o curbă ascendentă.
Industria și, într-o oarecare măsură, agricultura au făcut-o deja în 2010 și dau semne că vor continua să evolueze bine și în 2011. Nu se vor înregistra, în niciun caz, creșteri fulminante: agricultura ar putea ajunge la 1%, iar industria, la 2-3%.
Redresarea, pândită de capcane
Nu la fel de bine vor sta alte sectoare. Construcțiile ar putea băga, în continuare, bețe în roate creșterii economiei. Sectorul a înregistrat o scădere puternică și în 2009, și în 2010 (în jur de 14-15% în fiecare dintre cei doi ani), iar intervenția statului, sub formă de investiții în infrastructura publică, nu a venit.
Sau, cel puțin, nu la nivelul promis. Nici în 2011 constructorii nu se vor putea baza prea mult pe lucrări cu bani de la buget: potrivit Strategiei Fiscale pentru 2011-2013, cheltuielile pentru investiții ale statului vor spori cu numai 800 de milioane de lei (2,4%) față de suma alocată în 2010. Adică aproape insesizabil.
O mică speranță se leagă de promisiunile de dublare a cofinanțării pentru proiectele realizate cu bani europeni, însă, cel mai probabil, mișcarea va fi insuficientă pentru a readuce construcțiile pe plus.
Cât despre repornirea proiectelor private în domeniu, nu sunt semne că s-ar putea întâmpla ceva spectaculos nici în ceea ce privește marile investiții (atâta timp cât sunt încă mii de apartamente și zeci de mii de metri pătrați de spații comerciale și de birouri goale), nici în ceea ce privește proiectele familiale.
Acestea din urmă par să-și fi pierdut suflul pentru următorii câțiva ani și ar putea ieși din letargie doar dacă băncile ar decide, peste noapte, să procedeze la o relaxare consistentă a condițiilor de creditare și să reducă semnificativ costurile împrumuturilor. Ceea ce, aproape sigur, nu se va întâmpla. Nici sectorul serviciilor nu pare a fi tocmai pe punctul de a se relansa.
Dependente foarte mult, direct sau indirect, de sumele pe care oamenii pot și vor să le consume, magazinele, restaurantele, firmele din telecom, dealerii auto, hotelurile sau transportatorii vor evolua diferit, de la caz la caz. Când se va trage linie, este posibil să se constate că, totuși, consumul privat de servicii a fost mai mare decât în 2010. Dar va fi oare suficient de mult încât să compenseze foarte probabila reducere a consumului guvernamental? Greu de spus.
Dacă politicile de austeritate vor face ca statul să nu contribuie aproape deloc la creștere în mod direct, nu înseamnă că autoritățile nu vor putea influența evoluția economiei. Unii susțin că ideal din partea lor ar fi să se amestece cât mai puțin, dar alte voci cer măsuri de stimulare a activității private, de exemplu prin reduceri de taxe și contribuții. Cert este că, pentru o economie aflată pe muchie de cuțit, cum va fi cea românească în 2011, politicile publice ar putea face diferența între plus și minus. Iar un factor special în această ecuație va fi randamentul absorbției fondurilor europene.
Un impuls la fel de puternic în direcția ieșirii din recesiune ar putea veni din sfera legăturilor strânse cu economia Uniunii Europene. Dacă veștile din această zonă vor fi mai proaste decât se speră, există posibilitatea ca exporturile (care deja au scos industria din zona roșie) ca și investițiile străine să fie descurajate. Nici modul în care se va comporta economia americană nu ne lasă total indiferenți, starea de spirit a consumatorilor și a mediului de afaceri din Europa depinzând în mare măsură de ce se întâmplă peste Ocean.
Concluzia? Oamenii de afaceri ar trebui să stea cu un ochi pe Palatul Victoria și cu unul peste hotare. Și, de ce nu, să se roage, din când în când. Asta s-ar putea să ajute economia mai mult decât măsurile guvernamentale anticriză, indiferent că vorbim de cele luate la București, Paris sau Washington.
2011 PE SCURT
Modul în care vor evolua investițiile în infrastructură ar putea face diferența între
o creștere firavă și o evoluție sănătoasă a PIB
