Spania încearcă să iasă la suprafață dintr-o mare de probleme. În primul trimestru al lui 2012, PIB-ul a continuat să meargă în jos, țara readâncindu-se în recesiune pentru a doua oară în doi ani. Încă 366.000 de oameni și-au pierdut locurile de muncă, efectivul șomerilor ajungând la 5,6 milioane de persoane, record istoric absolut. Iar Standard & Poor’s a găsit de cuviință să retrogradeze atât ratingul de țară, cât și pe cel a 11 bănci spaniole. Firesc, bursa de la Madrid s-a întors la nivelul raportat în 2003, tot mai mulți investitori preferând să se retragă de la tranzacționare. Trăgând linie, sunt relevante cuvintele ministrului de externe José Manuel García-Margallo, care avertizează că Uniunea Europeană începe să semene cu Titanicul, pasagerii săi scufundându-se unul după altul.
În speranța de a-și atinge țintele de deficit, guvernul a crescut deja impozitele pe venit și pe afaceri și a redus cheltuielile publice până când acestea au ajuns să submineze consumul populației. Iar la anul sunt așteptate noi creșteri de taxe, menite să aducă circa 8 miliarde de euro la buget, dar care vor lovi din nou puternic în consum. Oricum, probabil că recesiunea va continua și pe parcursul lui 2013. Se așteaptă noi creșteri ale șomajului, ajuns oricum la ponderea neverosimilă de 24%: în doar patru ani, au dispărut, pur și simplu, trei milioane de locuri de muncă. Singurul segment al economiei spaniole care încă se mai ține pe picioare este cel al exporturilor.
Mariano Rajoy, premierul de centru-dreapta ajuns la putere la finalul lui decembrie, este ultimul care poate fi acuzat de actuala situație. În timpul fiecărei întâlniri de cabinet, organizate săptămânal, el propune câte o nouă reformă. Însă se pare că nici măcar această hiperactivitate nu mai poate salva lucrurile. Principalii factori disturbatori sunt băncile, companiile imobiliare și guvernele regionale. Anii de creditare bezmetică vor avea urmări asupra economiei spaniole o bună perioadă de acum încolo. Așa s-a ajuns chiar la ideea lansării unei „bănci rele“, care să preia activele imobiliare toxice din bilanțurile celorlalte instituții financiare.
La revedere, euro?
Pe de altă parte, guvernul a greșit transmițând tot felul mesaje incoerente. De exemplu, în ciuda nenumăratelor dezbateri, încă nu se știe dacă urmează o creștere de TVA. Iar în privința guvernelor locale, autoritățile de la centru oscilează între un discurs extrem de sever (preluarea controlului asupra finanțelor regionale în statele cele mai neascultătoare) și unul împăciuitor, conform căruia oficialii locali se pot descurca și fără impunerea de măsuri coercitive. Din experiența recentă reiese că, în realitate, nu se vor descurca. Cine poate crede că deficitul raportat de Castilia-La Mancha ar putea scădea de la 7,3% la 1,55 din PIB într-un singur an? Iar dacă regiuni ca Andaluzia sau Catalonia, care s-au remarcat anul trecut prin cheltuielile bugetare excesive, nu-și vor atinge obiectivele în 2012, va mai fi timp (dar și voință politică) să revină pe linia de plutire?
Potrivit analiștilor, în acest moment există două scenarii posibile. Specialiștii FMI, de pildă, consideră că Spania nu va reuși să se încadreze în țintele de deficit nici anul acesta, nici în 2013, pentru anul viitor fiind totuși așteptată o creștere modestă, dublată de crearea timidă de locuri de muncă. În aceste condiții, datoria publică ar putea escalada până la nivelul de 90% din PIB – totuși, să ne amintim că, în momentul intrării în criză, Spania avea un nivel de creditare decent, așa că noile previziuni ar fi chiar mai optimiste decât ale unor state mult mai solide, cum este cazul Franței, de exemplu. Alți analiști, printre care cei de la FUNCAS, un think-tank economic, cred că domnul Rajoy va alege varianta Germaniei, de îndeplinire a obiectivelor prin aplicarea unei discipline fiscale dure. Această opțiune s-ar traduce prin scăderea datoriei publice, însă prețul plătit ar fi imens: prelungirea recesiunii în următorii doi ani și creșterea șomajului până la pragul de 26%, în 2013.
Până una-alta, apar primele semne de euroscepticism, mai ales în rândurile stângii. Dacă Germania va refuza să sprijine eurobondurile, poate ar fi timpul unei dezbateri serioase privind exitul din zona euro, e de părere un tânăr, dar influent blogger, Ignacio Escolar. În final, opoziția față de proiectul european nu ar mai trebui văzută, în actualele condiții, ca opoziția față de progres, pe de-a-ntregul, argumentează și Ignacio Sánchez-Cuenca, de la institutul de cercetare Juan March.
Aceste puncte de vedere au o greutate deosebită într-o țară eurofilă, cum este Spania. Din fericire, guvernul domnului Rajoy se bucură de majoritate absolută și de un mandat de patru ani abia început; totuși, dacă până în 2015 nu vor fi vizibile progresele privind reducerea șomajului, viitorul său este sumbru. Stânga iberică a întâmpinat cu entuziasm victoria socialistului François Hollande în Franța – și nu atât în speranța că acesta va fi de acord cu eschivarea Spaniei de la atingerea țintelor fiscale, cât mai ales pentru că triumful său va echilibra, în sfârșit, politica de austeritate, impusă pe continent de Germania, cu un plan real de creștere economică.
„În 2013, sunt așteptate noi creșteri de taxe, menite să aducă 8 miliarde de euro la buget, dar care vor lovi puternic în consum.”