După momentul aderării la UE, se pare că toţi monştrii adormiţi din politica românească s-au trezit brusc şi s-au luat la trântă. În economie se întâmplă lucruri interesante şi pozitive: BNR anunţă că anul trecut investiţiile străine au depăşit nouă miliarde de euro (mai mult decât adunasem într-un întreg deceniu), Ford vrea să cumpere fabrica Daewoo de la Craiova, marile reţele de supermarketuri anunţă că-şi vor continua ofensiva investiţiilor şi vor merge chiar şi către oraşele cu mai puţin de 100.000 de locuitori, proiectele imobiliare se înmulţesc şi ele şi încă multe altele. Dar cine să mai fie atent la aceste ştiri? Biletele ne inundă viaţa. Războiul dintre premier şi preşedinte a încetat să mai fie unul rece; se trage în plin şi din orice poziţie, cu pixul sau ascunşi în spatele camerelor de filmat. Presa, polarizată, inevitabil, de interesele patronatului, încearcă să pară că acuză animată doar de spiritul justiţiar. Primul-ministru constată că nu mai are rost să vorbească doar despre o relaţie platonică avută cu Dinu Patriciu şi primeşte întăriri direct din tranşeele Rompetrol; Dorin Marian a devenit primul sfetnic al premierului după ce Patriciu a văzut că e periculos să mai cheltuie banii pe telefoane, plasându-şi omul de încredere direct în antecamera premierului.

De cealaltă parte, preşedintele pare să rămână tot mai singur; mizează în continuare pe faptul că mesajul său, indiferent cât va fi de mestecat sau siluit de ziarişti şi analişti, va ajunge la electorat în forma dorită de el. Dacă nu e înţeles, sună personal şi intră în direct la talk-show-uri. Preşedintele pierde puncte însă atunci când în ajutorul său sare Elena Udrea.

Înainte de alegerile din 2004, credeam că democraţia românească, pentru a-şi întări sistemul osos, ar avea nevoie de o coabitare între un preşedinte şi un premier care să fi luptat în alegeri sub stindarde diferite. Acum, cred că nici o astfel de coabitare nu ar putea fi mai contondentă decât cea de acum, când avem un preşedinte şi un premier proveniţi din aceeaşi alianţă. Este acesta un război, ca mai toate celelate, pentru accesul la resurse? Este febra dinainte de vindecarea de boli cum sunt corupţia, licitaţiile trucate sau traficul de influenţă? Vor exista învingători de etapă sau deznodământul va fi amânat până la viitoarele alegeri? Cert este că o tensiune ridicată menţinută prea mult timp slăbeşte vasele capilare.

Economia românească ar putea fi afectată de acest sindrom. Atmosfera e prea tensionată de prea mult timp. De-acum încolo, câştigători vor fi cei care vor propune soluţii pentru detensionare.