Fiecare copie a revistei britanice The Economist se vinde în profit. Şi nu sunt puţine, 1,486 milioane săptămânal, în creştere masivă faţă de 2005, când se vindeau doar un milion. Majorarea se vede şi în rezultatele financiare pentru anul trecut, grupul obţinând un profit de 60 milioane de lire sterline la vânzări de 347 milioane lire, iarăşi cu 100 de milioane mai mult decât în 2007. De fapt, de vreo două decenii încoace, revista britanică a mers doar într-o singură direcţie, reuşind să ajungă de la o publicaţie de pluton la statutul de lider mondial al presei de calitate. Înainte de a începe să comparaţi România cu Marea Britanie, să argumentaţi că la aşa economie, aşa presă, trebuie să ştiţi că performanţele The Economist sunt unice în rândul marilor săptămânale ale lumii. Newsweek a fost aproape de faliment, Times, Forbes sau Businessweek au la rândul lor probleme şi asta ca să le menţionez doar pe cele mai cunoscute. Care este totuşi secretul The Economist?
Răspunsul este simplu: nu este niciun secret. The Economist face pur şi simplu ceea ce orice publicaţie ar trebui să facă, adică jurnalism. Întreaga cultură organizaţională a grupului este centrată pe o singură valoare, jurnalismul, iar ziariştii care scriu efectiv sunt un fel de semi-zei, 140 de oameni într-o companie cu în jur de 1.300 de angajaţi. Redacţia are drept de veto în absolut toate direcţiile de business ale grupului, care include o divizie digitală, o divizie specializată în organizarea de conferinţe internaţionale (The Economist Conferences sunt printre cele mai cunoscute din lume) şi, bineînţeles, Economist Intelligence Unit (EIU). De exemplu, editorii pot refuza ca în paginile revistei să-şi publice reclama o anumită companie, atunci când consideră că alăturarea de imagine cu entitatea respectivă ar putea fi dăunătoare pentru reputaţia brandului. Dacă există sponsori pentru o anumită conferinţă, aceeaşi redacţie poate bloca evenimentul dacă tema nu li se pare interesantă. Interesul editorial primează întotdeauna în faţa interesului comercial. Întrebarea care se pune acum este dacă The Economist îşi permite ultra-ortodoxismul editorial pentru că beneficiază de independenţă financiară sau independenţa financiară a venit ca urmare a performanţelor jurnalistice fără compromisuri?
Iarăşi, o introducere în redacţia The Economist poate fi lămuritoare. Orice angajat al grupului, din orice divizie, are privilegiul de a participa la o şedinţă de redacţie în primele zile de serviciu. Şedinţa are loc lunea în biroul redactorului şef John Micklethwait – o cămăruţă ce ar putea fi înghesuită sub biroul unora dintre managerii de presă români – şi participă cât de multă lume poate încape. Doar editorii au loc pe scaune, restul îngrămădindu-se pe jos sau sprijinind pervazul ferestrelor de la etajul 13 al “The Tower”, sediul redacţiei şi proprietate a companiei. Nu sunt plasme pe pereţi, ramele ferestrelor sunt din lemn vechi, toată redacţia are un discret aer prăfuit de anii ’80. V-aţi prins! Între birourile luxoase şi articolele din revistă nu este o legătură cauzală şi drept urmare compania nu investeşte în aparenţe. Discuţiile sunt concentrate în special în jurul subiectelor de pe prima pagină şi sunt un fel de licitaţie, fiecare editor argumentând în favoarea subiectelor oamenilor săi. La şedinţă participă telefonic şi corespondenţii internaţionali, prin intermediul unui microfon discret agăţat de tavan. Nu rareori iese cu scandal şi nu rareori câte un redactor sfărşeşte prin a spune că o anume părere a lui Micklethwait este idioată(cu cuvintele astea), iar Micklethwait să recunoască şi el că aşa e. Şedinţa nu se încheie până nu există consens, iar asta face The Economist deosebită. Revista nu are staruri, semnături şi are o singură voce, vocea The Economist care vorbeşte în fiecare propoziţie publicată. Până nu demult articolele apăreau nesemnate, însă, la presiunea cititorilor cărora identitatea autorilor li se părea relevantă, conducerea a cedat şi au început să apară ici-colo iniţiale. De multe ori, la fiecare articol lucrează mai mulţi ziarişti, uneori şi câte 8-9.
Calitatea profesională a jurnaliştilor este ameţitoare. La nivelul de editor, un fel de şef de departament la noi, cerinţele sunt imense, experienţă, cărţi publicate şi valoare personală. Edward Lucas, editorul internaţional, titular al blogului Eastern Approaches, are o experienţă de 25 de ani în presa, vorbeşte cinci limbi străine, est-europene, fiind înainte de asta corespondent pentru Europa de est. În timpul unei discuţii cu el am avut sentimentul că ştie mai multe despre economia românească decât mine. Cât despre omul cu cea mai tare slujbă de la The Economist, redactorul-şef, John Micklethwait, acesta este considerat un geniu al coperţilor, ideile sale fiind legendare. Vă amintiţi cu siguranţă de coperta dedicată lui Silvio Berlusconi, cu titlul “The Man Who Screwed a Entire Country”. Parte a frumuseţii slujbei sale este că primeşte feed-back-uri direct de la cititori precum Angela Merkel sau Barack Obama şi că participă la şuete de genul Forumului Economic de la Davos sau a întâlnirilor Grupului Bilderberg. Altă parte frumoasă este salariul, de 650.000 de lire sterline anual, căruia în 2011 i s-au adăugat şi bonusuri de 350.000 de lire pentru că, nu-i aşa, revista pe care a condus-o a mers bine. Şi nu doar în print, pentru că The Economist nu este sinonim cu The Anachronist.
Strategia editorială, o altă explicaţie a succesului, include online-ul şi este construită în jurul conceptului de “leanback” (într-o traducere aproximativă, a te lăsa pe spate). The Economist îşi propune să ofere cititorilor săi o experienţă de tip lean back, însemnând o lectură relaxată şi concludentă. Revista nu îşi propune nici măcar în online să concureze cu furnizorii clasici de informaţie economică, cum ar fi Thompson Reuters sau Financial Times. “Noi oferim o analiză extrem de bine documentată şi de frumos scrisă, care are un început şi un sfârşit. Cititorul nu mai simte nevoia unei supra-documentări, încercăm să epuizăm subiectul în întregimea sa”, îmi spunea Jamie Credland, actual syndication and licensing director, dar fost brand manager al revistei. Leanback-ul funcţionează perfect şi în online. Versiunile pentru iPad sau Android ale The Economist au avut anul trecut peste 3 milioane de descărcări şi sunt o transpunere fidelă a revistei în format digital. S-ar părea că cititorii The Economist nu sunt interesaţi de grafice complicate, de filmuleţe, de chestii interactive, ci doar de citit pe tabletă. “Sunt profund ambivalent cu privire la felul în care cititorii doresc să citească săptămânalul. Atâta vreme cât plătesc pentru asta, eu sunt mulţumit”, spune Micklethwait într-un interviu recent pentru Evening Standard (agenda redactorului şef este atât de încărcată încât îţi trebuie o programare în avans cu minim trei luni pentru a-l putea întâlni 15 minute, cu condiţia să vrea şi el asta). Micklethwait are motive să fie fericit, anul trecut numărul abonaţilor la versiunea pentru tabletă a săptămânalului a crescut cu 100.000, până la un total de 300.000.
Aş putea să continui cu aprecierile la nesfârşit, aş avea motive dar nu şi spaţiu. Vreau doar să mai spun că The Economist şi oamenii de la The Economist sunt un model pe care Capital şi-l însuşeşte, în deplina cunoştinţă a faptului că drumul spre Nirvana este lung şi plin de obstacole. Eforturile se vor vedea, sperăm, în paginile, site-ul şi rezultatele revistei noastre. Vrem să arătăm că, da, se poate ca jurnalismul de calitate să prospere şi în condiţiile aparent vitrege din România.