În România, corupţia este o temă de dezbatere publică de mai bine de un deceniu. Şi totuşi, analizele comparative care privesc fenomenul corupţiei ca manifestare sistemică au lipsit. Avem acum o primă carte dedicată acestui subiect.
Michael Johnston, profesor de ştiinţe politice la Colgate University, se ocupă de fenomenul corupţiei de mai bine de trei decenii. Ultima sa carte, „Corupţia şi formele sale“, apărută la Cambridge University Press în decembrie 2005 şi recent tradusă în româneşte la Editura Polirom, încearcă să facă puţină lumină în acest domeniu, aflat de obicei fie în aria de responsabilitate a unor instituţii internaţionale de genul Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, fie în aceea a unor organizaţii nonguvernamentale ca Transparency International. Ar trebui spus, mai întâi de toate, că volumul e o introducere indispensabilă în materie; pe lângă clarificările de ordin conceptual (într-un solid preambul despre relaţiile şi graniţele adesea permeabile dintre bogăţie şi puterea politică), volumul lui Johnston cuprinde o clasificare a patru „sindroame ale corupţiei“, fiecare exemplificat, în câte un capitol separat, de studii de caz.
Ce e corupţia, mai precis? Nu e uşor de dat o definiţie; chiar şi o lectură rapidă, în diagonală, a articolelor de investigaţie din ziarele româneşti arată cât de diferite pot fi acele fapte, iniţiative sau intenţii care pot fi calificate drept corupte. În esenţă, spune Johnston, răspunsul e simplu: corupţia este „un abuz de funcţiile sau resursele publice pentru beneficiul privat“. Formula pare banală, dar adevărul e, cum insistă însuşi autorul, că pur şi simplu există mai multe tipuri de corupţie, în funcţie de contextele politice, economice şi culturale locale ale diferitelor state.
Patru tipuri de corupţie
Johnston clasează cele 98 de state analizate în patru mari grupe, definite ca „sindroame ale corupţiei“ în funcţie de un set de indicatori statistici. Rezultatul e un tabel împărţit după ceea ce autorul numeşte „participare“ (în sensul posibilităţii de exploatare a oportunităţilor politice şi economice) şi după structura instituţională – aceasta din urmă referindu-se atât la instituţiile statului, cât şi la cele economice.
Astfel, clasificarea lui Johnston produce patru tipuri mari de corupţie sistemică: „pieţele de influenţă“ (în care interesele private obţin acces şi influenţă la factorii politici de decizie; cazul majorităţii statelor democratice avansate), „cartelurile de elite“ (reţele de elite militare, politice, economice etc.; un exemplu tipic este Grecia), „oligarhi şi clanuri“ (în care influenţa aparţine puterii personale a unor magnaţi sau persoane din aparatul guvernamental; categoria include Rusia, dar şi România) şi, în cele din urmă, „mogulii oficiali“ (în regimuri autoritare ca Siria, de pildă). Ar mai fi încă multe de spus despre această carte extrem de densă şi de argumentată, dar, ca întotdeauna în cazul cărţilor bune, e preferabil s-o citiţi. Merită.
Best seller
Iată un posibil bestseller al acestei primăveri: Focul amorului, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, este un studiu istoric, realmente pasionant, bazat pe materialele din arhivele Mitropoliei din Bucureşti, al iubirii şi sexualităţii în Ţara Românească în perioada 1750 – 1830.
Editura Humanitas 272 pagini
PREŢ: 22 LEI
Giovanna Borradori, profesor asociat la Vassar College, semnează un volum de interviuri cu două legende intelectuale ale secolului XX, Jürgen Habermas şi Jacques Derrida, despre Filosofie Într-un timp al terorii, plecând de la atentatele
de pe 11 septembrie 2001.
Editura Paralela 45 260 pagini
PREŢ: 16 LEI
Cel mai recent roman al lui Michel Houellebecq, Posibilitatea unei insule, e aproape la fel de bun ca şi cel care l-a impus, Particulele elementare. Un maestru al provocării, Houellebecq reia şi aici temele sale favorite: dezumanizarea, neîncrederea în viitor, oroarea de bătrâneţe.
Editura Polirom 472 pagini
PREŢ: 26,95 LEI
RECOMANDAREA SĂPTĂMÂNII
O carte aparte: Luntrea lui Caron
Viaţa într-o multinaţională te schimbă. Sunt lucruri, gesturi şi obiceiuri care se modifică. În primul rând, fundamental, relaţia cu cărţile. După un deceniu de viaţă corporatistă, am pierdut nu doar contactul cu noutăţile din edituri, dar însuşi timpul de lectură a devenit cea mai obscură noţiune a vieţii mele. În orice deplasare, indiferent de durată, interes sau destinaţie, greşesc sistematic numărul cărţilor care călătoresc cu mine. Sunt ba prea puţine, ba prea multe, ba uitate, ba prost scrise, ba captivante – caz în care devin din nou prea puţine!
În vacanţa de astă-vară, spre marea mea bucurie, am reuşit să citesc mai mult decât anticipam. Pretext potrivit pentru a face o plimbare de aprovizionare intelectuală până la plaja vecină, unde Editura Humanitas deschisese o mini-librărie într-un bordei de stuf. Am ales Luntrea lui Caron a lui Lucian Blaga, carte postumă.
Cartea se desfăşoară în anii tristei cotituri istorice a României, 1944-1950. Titlul redă metaforic o realitate simplă: România se stinge, distrusă de comunism. Ţara trece în întuneric, peste o apă neagră, către un alt mal. Luntrea lui Caron este combinaţia fericită de carte autobiografică, roman erotic şi cronică înfiorată a clasei intelectuale româneşti zdrobite de comunism.
Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri. Într-un fel, Blaga îşi istoriseşte viaţa prin două personaje. Pe de o parte, profesorul şi poetul Axente Creangă, erou principal şi narator. Pe de altă parte, bunul său prieten mai vârstnic, Leonte Pătraşcu, filosof recunoscut, figură emblematică a epocii, adversar doctrinar al lui Nicolae Iorga. Cumva, îl regăsim pe Blaga în destinul tragic al amândurora, primul devenit bibliotecar la Cluj, cel de-al doilea retras într-un sat transilvan de munte.
Un premiu Nobel pierdut
Puţini sunt cei ce ştiu că Lucian Blaga a fost singurul român nominalizat de Academia din Stockholm pentru Premiul Nobel. Evenimentul, petrecut în 1956, este relatat în jurnal ca fiind trăit de Axente, devenit peste noapte un ins incomod pentru regim, care nu ştie cum să-l elimine din viaţa publică fără a suscita protestele Occidentului. La fel de interesantă rămâne şi istorisirea scurtei misiuni ca ministru plenipotenţiar la Lisabona, în 1938. Axente avea să se întoarcă de acolo cu două cufere pline de azulejos (faianţă lusitană), pe care le purta mereu în urma sa, în decursul exilului transilvan, stârnind curiozitatea şi invidia sătenilor, convinşi că e vorba de lingouri de aur…
În fine, romanul este totodată rodul unei frământari erotice. Scriitorul se împarte între două femei: dragostea trupească pentru Octavia, dublată de dragostea spirituală şi creatoare pentru Ana, aflată mereu în apropierea lui Leonte. Contrastul este evident şi captivant totodată.
O carte de suflet, dar şi o frumoasă carte de vacanţă, pentru cei ce vor să se scufunde în lectură uitând de timp, vânzări şi business. O carte bună e de multe ori o vacanţă în sine.
Viaţa într-o multinaţională te schimbă. Sunt lucruri, gesturi şi obiceiuri care se modifică. În primul rând, fundamental, relaţia cu cărţile.
Mihai Ghyka, director general, Interbrew Romania
