Ce se striga despre Ion Iliescu în 1990

„Iliescu apare/Soare răsare”

„Nu vrem Kent, cafea, valută/Vrem pe Roman să ne…“

„Frontul îl vom vota cu tot elanul/Ca să moară de necaz, Raţiu şi Câmpeanu”

„Nu ne vindem ţara!”

„Iliescu nu ceda/Noi suntem armata ta”

„Jos cu profitorii/Nu vrem monopol străin”

„Nu partide cu dolari/Sunt doar niște bișnițari”

„Coposu la azil/Câmpeanu-n cimitir!”

„Nu uitați, nu uitați/Țara n-o s-o cumpărați! ”

„Nu vă fie frică/Boșorogii pică”

Astea erau strigăturile anului 1990, momentul zero al democrației românești. Care s-a dezvoltat de atunci sub imperiul emoției. Împărțind România în două părți, Pro și Contra. Fiecare Trib a avut câte un Conducător care s-a transformat în Idol, apoi în Demon, scrie Dan Andronic în editorialul publicat de EVZ.ro.

Pe rând, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta, Klaus Iohannis, au trecut prin aceste faze.

În 1990 aveam o emoție colectivă în care Ion Iliescu, fost activist de partid și unul din copiii de suflet al familiei Ceaușescu era Idolul. El avea să triumfe în acel an, fără drept de apel.

Rezultatul votului la prezidențiale: Ion Iliescu (Frontul Salvării Naționale -FSN) a luat 12.232.498 de voturi, adică 85,07%. Locul doi, Radu Câmpeanu (Partidul Național Liberal PNL) doar 1.529.188 de voturi, respectiv 10,64% și Ion Rațiu (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat – PNȚCD) 617.007 de voturi, un procent de 4,29%.

Femeile leșinau când îl vedeau pe Petre Roman, revoluționarul prim-ministru apărut în pulovăr la televiziune în decembrie 1989. Copiii mângăiați de Ion Iliescu nu mai erau spălați cu săptămânile, iar minerii care devastau Bucureștiul în iunie 1990 o făceau ca să apere Capitala de „elemente de-a dreptul fasciste”, „elemente incitate, multe din ele drogate”. După cum le spunea idolul lor, Ion Iliescu.

Cu aceeași emoție au revenit minerii la București în 1991, ca să-l dea jos pe Petre Roman. Reușesc să o facă, apoi își încearcă puterile și cu Ion Iliescu. Se strigă: „Nu mai vrem niciun pic președinte bolșevic!” sau „La Palat, la Palat, să-l dăm jos pe emanat!”.

Rolurile s-au schimbat în 1996, când Emil Constantinescu devine Idolul

„Emanatul” Iliescu scapă de presiune, iar minerii înainte de a pleca înapoi în Valea Jiului dau o tură pe la Congresul PNȚCD, unde sunt primiți cu aplauze. S-a dat uitării faptul că în urmă cu doi ani devastau sediul partidului și anunțau că s-au găsit „mașini de tipărit bani falși, arme și droguri”. Iar Corneliu Coposu era scos într-un transportor blindat ca să nu fie linșat de „alegătorii cu lămpaș”. Peste doar câțiva ani (1996), Ion Iliescu va fi Demonul, iar Idolul, Emil Constantinescu. Și tot așa…

Mă opresc aici cu exemplele din istorie, pentru că scopul editorialului este altul. Acela de a vă arăta că în România nu se întâmplă nimic nou. Nimic deosebit față de atmosfera anului 1990. Similară cu cea din 1996, 2000, 2004, 2009, 2014, 2019 și 2024, anii alegerilor prezidențiale.

Îndoctrinarea alegătorului pe baza emoțiilor, nu a dezbaterilor raționale, este o constantă a ultimilor 35 de ani, transformând clivajul între oameni dintr-o metaforă, într-o realitate socială. O prăpastie a emoțiilor care nu poate fi umplută cu rațiune și argumente oricât ai încerca. Iar explozia social media în ultimii 10 ani nu a făcut decât să cimenteze ideea conformității de grup.

Fiecare grup are Adevărul lui și nu are de gând să asculte altă părere. Ziariștii, politicienii, personalitățile culturale, au devenit exponenții sau țintele acestor grupuri. Din lașitate sau comoditate, unii și-au adaptat discursul.

După 35 de ani, avem din nou o Românie tribală

Zilele acestea putem vedea cum nu s-a schimbat nimic în privința relațiilor umane în ultimii 35 de ani. Avem din nou o Românie tribală, născută din impotența și lipsa de perspectivă a clasei politice. Absența unor spații de dialog, inexistența unei societății civile reale, confiscată fie prin manevre gen Soroș, fie de exaltare conspiraționistă, a dus la radicalizarea societății.

Empatia și respectul reciproc, ce pot fi cultivate prin educație, sunt înlocuite de o viziune fals mesianică care transmite platitudini împachetate în haina patriotismului.

Este o atitudine aproape suprarealistă. În anul în care românii pot circula liber în Spațiul Schengen, pot intra în SUA cu Visa Waiver, structura majoră a discursului politic cel mai votabil este cum putem să naționalizăm, să ne izolăm, să ne apropiem de Rusia.

M-am gândit că românii s-au săturat de Președinți-Politicieni și vor Președinți-Profeți. Care să le spună că nu mai vând nimic din economie, că nu vor monopol străin, că nici de Kent, cafea, valută nu au nevoie. Dovedind că între parantezele celor 35 de ani, de fapt nu s-a schimbat nimic fundamental!

Poate că așa este, dar în final vedem cum nu Reforma sau Democrația au eșuat, ci întreaga Societate. România tribală a rămas neschimbată…