Ultimele știri pe care le-am citit însă m-au luat prin surprindere. Nu mă așteptam la o implicare geopolitică a Bisericii Ortodoxe Ruse. Știam ca este implicată în războiul din Ucraina dar nu și în Africa. Expansiunea Bisericii Ortodoxe Ruse în Africa este o reamintire a faptului că factorii de decizie occidentali ar trebui să trateze biserica ca pe un braț înarmat al statului rus. Activitatea bisericii ruse s-a intensificat doar de la invadarea totală a Ucrainei de către Rusia.

O scindare existentă în Ortodoxia globală care datează din 2019 a creat o breșă în care s-a mutat biserica din Moscova. Crearea unei Biserici Ortodoxe Ucrainene independente de Patriarhia Moscovei a fost și este o decizie cu numeroase implicații geopolitice. Să fim foarte clari nu încerc să explic foarte multe fapte, doar trag un semnal de alarmă la un fenomen care nu este sub control, scrie gen. (R) Alexandru Grumaz în editorialul publicat de Evenimentul Zilei.

Africa terenul misionarilor ortodocși ruși

Biserica rusă este strâns legată de rețelele de putere și patronaj care sunt direcționate prin Kremlin și corporațiile de stat ale Rusiei. Acest lucru ajută la finanțarea acțiunilor pe care le face în Africa – inclusiv asumarea directă a bisericii ortodoxe existente de pe continent, alături de încercarea de a consolida coalițiile conservatoare și anti-occidentale de sprijin. Expansiunea Bisericii Ortodoxe Ruse nu este condusă de o misiune de a converti păgâni sau necredincioși; în cele din urmă, încearcă să ”umple” reputația Rusiei cu puterea blândă a evlaviei. Inventivitatea Patriarhului rus Kiril este fără margini și este pusă în slujba lui Putin.

La 29 decembrie 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a format Exarhatul Patriarhal al Africii (un exarhat este o întindere extrateritorială a unei eparhii care nu are în spațiul ei obișnuit acel teritoriu, dar își poate desfășura activitatea pe întinsul lui în mod obișnuit și canonic). Mai fac o precizarea: apelativul de exarh, vine din grecescul exarchos și era titlul dat unui guvernator al unei provincii îndepărtate de capitala Constantinopol în Imperiul Roman de Răsărit (cel bizantin). În lumea bisericească, termenul apare în secolul al V-lea ca titlu acordat de patriarh unui episcop.

Patriarhul rus Kirill a făcut lobby activ pentru această acțiune și a justificat-o prin divizarea în curs între bisericii Biserica Ortodoxe Ruse, „schismaticii ucraineni” și oponenții din Biserica Ortodoxă Greacă din Alexandria. Astfel Biserica Ortodoxă Rusă și-a extins activitățile în Africa, inclusiv ajutând la recrutarea de către Moscova a localnicilor pentru nevoile sale paramilitare prin credință religioasă. Primul Exarh Patriarhal Mitropolit Leond (Gorbaciov) al Rusiei (2021–23), un veteran cu experiență în afaceri clerical-diplomatice, a lansat o campanie de informare agresivă pentru a crește participarea cetățenilor africani locali la activitățile reprezentate de Biserica Ortodoxă Rusă.

Leonid a fost un susținător al lui Prigozin și al grupului Wagner drept pentru care a fost schimbat după rebeliune. Biserica rusă lucrează pe continentul african și pentru a submina Biserica Ortodoxă din Africa. Întregul teritoriu al Africii intră în mod tradițional sub jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, una dintre vechile biserici ortodoxe. În 2019, Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei a recunoscut Biserica Ortodoxă independentă a Ucrainei – în urma căreia Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a rupt comuniunea euharistică cu episcopatul Bisericii din Alexandria. Odată cu crearea în 2021 a exarhatului african – eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse din țările africane au concurat direct cu biserica din Alexandria.

Aceasta face parte dintr-o scindare crescândă a ortodoxiei mondiale, care exacerbează conflictul dintre Moscova și bisericile tradiției grecești (dintre toate bisericile ortodoxe, doar bisericile sârbe și cele georgiene susțin Moscova în mod constant). Rezultatele activităților bisericii ruse nu sunt greu de găsit. Ambasadorul Republicii Centrafricane în Rusia a declarat că concetățenii săi se convertesc, inclusiv familia sa. Și un canal de propagandă rus a susținut că Rusia înlocuiește Franța în Republica Centrafricană, Ortodoxia Rusă înlocuind catolicismul. Potrivit unor surse din servicii 218 preoți din 17 țări africane diferite – care lucrează și „hrănesc” comunități din 29 de țări africane – fac parte oficial din Biserica Ortodoxă Rusă. Biserica rusă  nu este numai despre viața spirituală, ci și despre propagandă deschisă și foarte eficientă și mai mult despre diplomație secretă.

Câteva concluzii despre războiul din Ucraina

Există cu siguranță multe de criticat în modul în care SUA și aliații săi au abordat războiul. Judecând retrospectiv, deciziile de a reține (și apoi de a furniza) unul sau altul din sistemele de arme au fost adesea derutante. S-au stabilit inițial linii roșii după care s-a renunțat treptat la fiecare. Cu prea multă reticență, SUA, Germania sau Franța au trimis în Ucraina sistemul de rachete Himars, sistemul de rachete ATACMS, tancurile Abrams și avioanele de luptă F-16, sistemul german de apărare antiaeriană IRIS-T sau rachete franceze Scalp. Un angajament mai hotărât de a furniza arme înainte și imediat după invazia Rusiei din 2022 ar fi adus, fără îndoială, beneficii Ucrainei.

Dacă vorbim de francezi, care sunt în silenzio stampa referitor la folosirea rachetelor Scalp de către Ucraina în lovirea de ținte în adâncimea teritoriului Rusiei, putem spune în primul rând ca aceasta poate la fel ca și sora sa racheta Storm Shadow din Marea Britanie lansată de pe avioane spre deosebire de ATACMS care sunt trase de pe lansatoarele multiple Himars.  Și totuși nicio combinație de tancuri și avioane de luptă și rachete nu a pus capăt războiului sau a schimbat cursul acestuia. Vom aștepta în zadar o victorie simplă în Ucraina.

Abia acum președintele Zelenski pregătește o strategie de victorie. Pentru a fi bătuți cu adevărat, rușii și președintele Vladimir Putin ar trebui să fie bătuți acasă, o întreprindere masivă și extrem de periculoasă. Și, de fapt, SUA și alte țări care susțin Ucraina au îmbrățișat (dar nu au articulat întotdeauna) o strategie clară: au aplicat o gamă formidabilă de mijloace militare, diplomatice și economice în scopul crucial de a limita puterea revanșistă a Rusiei lui Putin. Ei au executat această strategie cu energie și hotărâre, în marele beneficiu al Ucrainei, iar perspectivele ei de viitor sunt strălucitoare, dar numai dacă avem răbdarea să rămânem cu ea. Avem oare răbdare cu strategiile pe care le aplicăm?

Când a început campania rusă în Ucraina?

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a început în 2014. Nemulțumită de o revoluție eurofilă din Ucraina, Rusia a anexat Crimeea în martie 2014 și s-a infiltrat în estul Ucrainei cu mercenari și ulterior cu trupe rusești. SUA și aliații săi europeni au răspuns invaziei cu o serie de jumătăți de măsuri. Sancțiunile economice ale Occidentului, care ar fi împiedicat Rusia să intre mai departe în Ucraina, nu au fost suficiente pentru a determina Rusia să oprească războiul. Totuși Rusia s-a oprit în 2015 și a trecut la ”măsuri active” și hibride.

Occidentul nu a făcut nimic în afară de acordul UE cu Ucraina din 2014. NATO nu a instruit și nu a dotat cu armament Ucraina. O excepție de la regulă a fost SUA sub Donald Trump, care a permis expedierea de rachete antitanc Javelin în Ucraina în 2019 (Trump a reținut armele luni de zile, în timp ce consilierii săi l-au presat pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski să furnizeze informații negative despre Joe Biden). Amploarea și brutalitatea atacului din 2022 a scos la iveală iluziile Occidentului. La început, SUA și multe alte țări se așteptau ca Ucraina să piardă războiul și s-au pregătit pentru o insurgență în interiorul Ucrainei ocupate de ruși.

Când Ucraina a respins atacul de la Kiev Occidentul și-a pregătit o altă strategie. Nu a fost o strategie de a învinge Rusia, o putere nucleară cu o armată convențională puternică (ca număr de militari aproape un milion) și un lider dictatorial înclinat la război, a fost o strategie de descurajare și blocare a inamicului la granița cu Ucraina. A fost o strategie de a elibera pământul ucrainean de fiecare soldat rus, un scop lăudabil în teorie, dar o întreprindere foarte dificilă în practică. Strategia a avut trei piloni. Primul pilon a fost să furnizeze Ucrainei arme, informații și ajutor în lovirea țintelor.

O inițiativă comparabilă cu cea din al Doilea Război Mondial: programul Lend-Lease (a fost o lege promulgată de Franklin Delano Roosevelt în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la 11 martie 1941, care dispunea vânzarea, închirierea sau împrumutarea oricărei categorii de mijloace militare tuturor țărilor a căror apărare era socotită vitală pentru apărarea Statelor Unite). Inițiativa a permis nu doar SUA, Franței, Marii Britanii și Germaniei, ci și altor a zeci de alte țări, din Canada până în Coreea de Sud să livreze arme Kievului.

Al doilea pilon a fost strângerea legăturilor cu Ucraina. Aderarea la NATO este pe ”stop”, dar mai multe țări s-au îndreptat către parteneriate militare oficializate pe termen lung, exact ceea ce SUA și țările europene au refuzat să facă între 2014 și 2022. În iulie 2023, G-7 a emis o declarație comună privind garanțiile de securitate pe termen lung pentru Ucraina, iar de atunci peste o duzină de țări, inclusiv Regatul Unit și SUA (inclusiva România), au semnat acorduri bilaterale de securitate cu Kiev. Scopul comun al acestor pacte este de a pune capăt războiului în cele mai bune condiții posibile pentru Ucraina și de a asigura un viitor pașnic făcând țara suficient de puternică încât Rusia să nu mai invadeze niciodată. Al treilea pilon este aderarea Ucrainei la UE. Bunăstarea proprie a Europei depinde de capacitatea sa de a integra Ucraina. Ar fi o catastrofă pentru Europa dacă Ucraina ar deveni un stat eșuat sau o colonie rusă de mărimea Texasului, la granița cu cinci membri ai UE și NATO.

Network-centric warfare (războiul centrat pe rețeaua de comunicații)

Armata uraniană devine pe zi ce trece una a secolului XXI. Avem în dicționarele militare americane, de prin 2000, termenul de „război centrat pe rețea”, care se referă la o singură rețea de comunicații care poate fi utilizată de diferite unități pentru a transfera informații. Armatele occidentale au folosit mult timp rețele care oferă o conștientizare a situației ridicate și scurtează lanțul de comandă. Sistemul automat de comandă și control Krapiva utilizat de Forțele Armate ale Ucrainei pentru a-și coordona diferitele unități și brigăzi le permite militarilor ucraineni să primească date în timp real despre situația câmpului de luptă, precum și locația inamicului.

Comandanții ucraineni trimit orice informații sunt disponibile prin intermediul dispozitivelor lor mobile. Tableta unui ofițer poate arăta unde și cum este organizată apărarea rusă, unde se află artileria și poate arăta chiar drone zburând. Partea rusă piratează adesea dispozitivele ucrainenilor pentru a avea acces la informațiile stocate acolo. Utilizarea dispozitivelor civile a devenit o problemă serioasă pentru toate forțele militare și sunt interzise în majoritatea armatelor europene întrucât orice dispozitiv care emite un semnal pe linia frontului este o țintă pentru recunoașterea electronică a inamicului.

Mai mult, echipamentele moderne fac posibilă ascultarea conversațiilor și citirea informațiilor de pe smartphone-urile și tabletele inamice, precum și dezvăluirea locației în timp real a fiecărui militar individual. Pentru a evita astfel de probleme, trupele primesc în mod normal dispozitive modificate special sau care au fost concepute pentru a fi utilizate într-o zonă de război. În aceste condiții Putin a promulgat o lege care permite ofițerilor comandanți să pedepsească subalternii prinși folosind smartphone-urile în prima linie în Ucraina. Și totuși Ministerului rus al Apărării nu poate furniza armatei internet și telecomunicații fiabile, în aceste cazuri smartphone-urile au devenit cel mai important instrument de comunicare între unitățile ruse de pe front. Armata rusă a rămas în secolul XX.

Cine a câștigat și cine a pierdut bătălii în acest război?

În ultimii doi ani și jumătate, Ucraina a pierdut mai multe bătălii. Rusia a luat orașul Mariupol, a luat Bakhmut și Avdiivka, iar în ultimele luni a avansat în Donbas. Cu toate acestea, în acest război, Rusia a pierdut și ea, la rândul ei, mai multe bătălii decât a câștigat. A pierdut bătălia pentru Kiev, a pierdut bătăliile pentru Harkov și Cernihiv. Ucraina a preluat Hersonul în toamna lui 2022 și, în mod uimitor, tocmai a ocupat câteva sute de km pătrați de teritoriu rusesc, deținând o porțiune a Rusiei (lângă orașul Kursk) timp de peste o lună. Bazându-se pe propriul know-how tehnologic și pe stocul de drone, Ucraina lovește ținte militare și degradează infrastructura în adâncul Rusiei.

Ucraina are un arsenal în creștere de la capacitatea industrială de apărare care va intra în funcțiune, în plin, în 2025, până la experiența trăită a soldaților și ofițerilor săi, care se află în avangarda războiului tehnologic din secolul XXI. Trebuie să fim de acord că multe lecții folosite în Ucraina provin din timpul Războiului Rece. Esența lor a fost limitarea puterii sovietice, care a fost întotdeauna dezordonată și dificilă. De ambele părți ale Cortinei de Fier, mulți au crezut că Uniunea Sovietică va mărșălui înainte în anii 1970, că va câștiga teren și încredere în sine și că ar putea câștiga Războiul Rece. În anii 1980, eroarea unui astfel de raționament era evidentă.

Acum Occidentul vede din nou resuscitarea puterii ruse. Pentru Kremlin este o necesitate strategică și va cere răbdare în stilul celei din timpul Războiului Rece. În Ucraina, o astfel de răbdare va fi răsplătită. Este important că 80% din Ucraina este suverană! Dacă următorul președinte, fie Trump, fie Harris, poate extinde asistența SUA pentru Ucraina în timp ce îi convinge pe aliați să facă mai mult, Ucraina ar putea fi capabilă să facă progrese, să zicem, modeste pe teren și să păstreze actualele poziții. Asta ar fi o realizare majoră.

Reacția Rusiei la ofensiva ucraineană pe teritoriul ei

Kremlinul a dus forțele în regiunea Kursk, dar până acum nu a reușit să oprească înaintarea Ucrainei, cu atât mai puțin să alunge forțele ucrainene de pe teritoriul rusesc. Acum, potrivit unor rapoarte încă neconfirmate, dar credibile, Vladimir Putin l-a numit pe generalul locotenent Alexei Diumin să conducă ceea ce el numește răspunsul său „contraterorist” la incursiunea ucraineană. Acest lucru este semnificativ în mai multe moduri.

În primul rând, este dimensiunea personajului. Diumin este fosta gardă de corp a lui Putin, dar a fost și adjunct al șefului serviciului de informații militare GRU, adjunct al ministrului apărării și, până la sfârșitul lunii mai, guvernator al regiunii Tula, la sud de Moscova. Apoi a fost numit secretar al Consiliului de Stat. Acesta este un organism care reunește toți guvernatorii regiunilor Rusiei și este prezidat de Putin însuși. Alegerea lui Diumin – cineva în mod clar în afara ierarhiei militare tradiționale – indică lipsa de încredere a lui Putin în liderii săi militari pentru a-și duce treaba la bun sfârșit. Prin urmare, gestionarea de către Diumin a acestei crize ar putea fie să accelereze, fie să pună capăt ascensiunii sale în rândul elitei politice ruse.

Dacă va avea succes, ar putea să-i cimenteze statutul de prim candidat pentru a-i urma lui Putin. În al doilea rând frazeologia lui Putin, referindu-se la operațiunea din Kursk ca la o provocare care necesită un răspuns „contraterorist”, este de asemenea semnificativă. Implică faptul că încă nu vrea să admită că a cufundat Rusia într-un război real cu vecinul său. Mai degrabă, operațiunea de combatere a terorismului în curs de desfășurare în Rusia se află lângă ceea ce Putin a numit „operațiune militară specială” care se desfășoară în Ucraina. Ambele operațiuni maschează adevărata amploare a problemei cu care se confruntă acum Putin.

Pe de o parte, președintele rus trebuie să facă față unui război foarte costisitor în Ucraina. Conflictul a modificat fundamental peisajul geopolitic global și a lăsat Moscova cu puține alternative la o alianță nemăgulitoare și greu de gestionat cu China, Iran și Coreea de Nord. Pe de altă parte, subminează și mai mult percepția asupra propriei competențe a lui Putin și a liderilor săi militari cheie în capacitatea lor de a proteja securitatea națională a Rusiei. Chiar dacă în cele din urmă sunt capabili să stăpânească și să respingă forțele ucrainene care sunt, deocamdată, ferm adăpostite, surprinzător de adânc în interiorul Rusiei, însuși faptul că ar putea ajunge atât de departe cât au făcut-o este un eșec incontestabil.

Putin și-a dublat una dintre justificările sale cheie pentru războiul său de agresiune împotriva Ucrainei supralicitând faptul că totul este vina Occidentului. Această încadrare a conflictului ca unul dintre Rusia și Occident ridică, de asemenea, miza pentru aliații occidentali ai Ucrainei și oferă Rusiei posibilitatea de a pretinde că NATO în ansamblul său, sau membri individuali ai NATO, au devenit cobeligeranți și, prin urmare, sunt ținte legitime pentru escaladarea conflictului de către Rusia. Reiterarea poziției Marii Britanii conform căreia armele furnizate Ucrainei pot, cu excepția rachetelor Storm Shadow cu rază lungă de acțiune, să fie utilizate de Kiev în operațiunile sale în regiunea Kursk, va fi fără îndoială formulată de Moscova ca un astfel de exemplu de acțiune a puterilor occidentale ca beligeranți împotriva țării sale.

Rusia a folosit acest argument în mod repetat în ultimii doi ani și jumătate – dar nu a acționat niciodată în privința vreuneia dintre amenințările sale de escaladare. Este puțin probabil să o facă acum. Pe de o parte, i-ar cere lui Putin să recunoască starea de război – mai întâi cu Ucraina și apoi, prin extensie, cu Occidentul. Pe de altă parte, foarte probabil ar declanșa un răspuns în temeiul articolului 5 din partea NATO, solicitând apărare colectivă din partea statelor membre, care ar duce inevitabil la o confruntare militară la scară largă.

Pace dorită dar imposibilă acum!

Sunt multe scenarii de pace pe masă unele din India altele din China și unul de la Kiev. Unele posibile condiții de pace, cum ar fi acordarea controlului permanent Kremlinului asupra regiunii Donbas, valoroase din punct de vedere economic și important din punct de vedere militar, ar schimba echilibrul de putere în favoarea Rusiei. Este foarte puțin probabil ca Ucraina să accepte acest tip de acord, deoarece ar extinde stimulentele consolidate ale Rusiei de a rupe acordul pe linie.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Churchill a refuzat să negocieze, deoarece se temea că liderul nazist Adolf Hitler va cere colonii britanice și dezarmarea navală în orice acord de pace, lăsând Marea Britanie neputincioasă să reziste eventualelor cereri germane de capitulare totală a britanicilor. Rusia, judecând după declarațiile sale oficiale, nu are încredere în Ucraina și Occident. Acesta susține că expansiunea NATO după Războiul Rece a încălcat angajamentul de a respecta sfera de interes a Rusiei. Așa uitându-ne la opțiuni nu prea sunt multe.

Cum pot cele două părți să găsească o cale de ieșire, fără ca Rusia să ”sfărâme” Ucraina în bucăți? S-a vorbit inclusiv de „Opțiunea Coreea” care poate fi, de asemenea, o provocare politică. Deși Statele Unite nu aveau încă profundă încredere în Coreea de Nord și China în 1953, Washingtonul a fost de acord cu o încetare a focului care să pună capăt efectiv Războiului Coreean, deoarece securitatea sud-coreeană ar putea încă să se sprijine pe trei picioare solide: o alianță între Statele Unite și Coreea de Sud, o alianță pe termen lung, desfășurarea unui număr substanțial de trupe americane în peninsulă și descurajarea nucleară a SUA. Eu personal nu cred că acest scenariu este dorit.

În același timp nu cred în aderarea Ucrainei la NATO.  Dar există o cale posibilă de urmat. Imaginați-vă că, după război, Occidentul ar fi fost de acord să nu adere la NATO, ci mai degrabă să ajute Ucraina să devină suficient de puternică pentru a descuraja viitoarele atacuri rusești, oferind ajutor militar și instruire, precum și ajutând Ucraina să-și îmbunătățească industria armamentului. În Asia există deja o strategie propusă de marinarii americani strategie care se cheamă Porcupine Strategy/”Strategia porcului spinos” (Strategia ”porcupine” este o doctrină militară propusă pentru apărarea Taiwanului în cazul unei invazii de către China).

Această strategie ar menține capacitatea membrilor NATO de a rămâne în afara unui viitor război Rusia-Ucraina, făcându-l acceptabil din punct de vedere politic pentru Occident. Pentru Ucraina, ar reprezenta o cale către securitate pe termen lung, care nu se bazează pe speranța unor intenții benigne ale Rusiei. Și, dacă această promisiune ar fi cuplată cu retragerea Rusiei de pe teritoriul ucrainean capturat după invazia din 2022, Ucraina ar putea fi adusă la bord. Un fapt nu trebuie uitat: Kremlinul a folosit de mult timp conflictele înghețate pentru a-și extinde aria dincolo de granițele Rusiei. În Moldova, de exemplu, Rusia a susținut regimul pro-rus din regiunea separatistă a Transnistriei din 1992. În 2008, Georgia s-a confruntat cu o invazie convențională rusă în sprijinul guvernelor separatiste din Osetia de Sud și Abhazia.

Mai recent, Moscova a invadat Crimeea în februarie 2014 și a început să sprijine separatiștii pro-ruși din Donbas, fundalul războiului actual. Ca și în cazurile Moldovei și Georgiei un conflict înghețat a avut loc după ce majoritatea luptelor a încetat. Astfel de conflicte înghețate servesc scopului Kremlinului de a contracara creșterea alianțelor occidentale în regiune. Cu alte cuvinte, conflictele înghețate reprezintă o soluție la problema influenței Uniunii Europene (UE) și NATO în spațiul post-sovietic, pe care Moscova nu o poate dejuca altfel.

În Dombas datorită ajutorului militar occidental Kremlinul nu a putut îngheța conflictul. Deocamdată toate sunt presupuneri pe care le punem noi analiști pe masă. Încheierea războiului în Ucraina este mai grea decât pare a fi. Occidentul nu-i poate permite lui Vladimir Putin să stabilească termenii de angajament în Ucraina. El duce un război deschis de anexare și cucerire împotriva vecinului său. Oricine a asistat la interviul său de două ore cu Tucker Carlson la începutul anului va înțelege că președintele rus nu acceptă nici măcar existența Ucrainei ca națiune, popor sau cultură separată. Pentru el, este o parte integrantă a Rusiei, legitimându-i agresiunea. Războiul din Ucraina intră într-o fază critică. Incursiunea surpriză în regiunea Kursk a forțelor ucrainene din august a avut mai mult succes decât se așteptau mulți și a surprins Moscova dezechilibrată, dar un contraatac rusesc este în desfășurare, deși abia se derulează ca viteză de acțiune. De asemenea, devine clar că o victorie a lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din noiembrie ar fi dezastruoasă pentru Ucraina.

Ar duce cu siguranță la o asistență militară și financiară mult redusă din partea Statelor Unite și, poate, la o abandonare rușinoasă, în stilul Munchen-ului, a guvernului de la Kiev și la impunerea unui acord de „pace” extrem de favorabil Rusiei. Trebuie să așteptăm și să vedem. Diplomația internațională se referă uneori la ceea ce nu se spune și poate implica un anumit grad de direcționare greșită deliberată. Dar Ucraina nu poate aștepta pentru totdeauna. Biden și Starmer trebuie să acționeze decisiv: Zelenski a făcut – în mod repetat – o cerere simplă și explicită aliaților săi. Nu este doar neînțelept din punct de vedere strategic, ci și moral inacceptabil s-o blochezi. Occidentul ar trebui să acorde Ucrainei libertatea de care are nevoie. Toate faptele sunt cunoscute: ceea ce aparent lipsește este curajul de a le folosi și de a ajunge la o concluzie.