Care sunt, acum prioritățile statului evreu? Dar ale Vestului? Ce-i face pe niște oameni altfel bine informați politic, precum israelienii, să aibă între ei o categorie care să derapeze grav în comentariatul ei de după uciderea de ostatici, de către teroriștii Hamas? Editorial exclusiv pentru Capital.ro.
Ideea lui Beniamin Netanyahu de neabandonare a controlului asupra teritoriului prin care teroriștii se reînarmează e perfect validă
Ce-i face să creadă pe prea mulți rătăciți că ”adevăratul ucigaș” al celor 6 ostatici împușcați în ceafă de jihadiști, de la scurtă distanță, pentru că militarii israelieni se întâmplau să fie prin preajmă, ar fi, chipurile, premierul statului evreu, pentru că Beniamin Netanyahu insistă asupra unei condiții de bun simț pentru un acord care să ducă la eliberarea de ostatici?
Și-anume asupra perpetuării prezenței israeliene în Coridorul Philadelphi? Nu realizează cei care consideră că Netanyahu ar torpila un acord cu Hamas, pasămite ca să se perpetueze el la cârmă, că ideea lui, de neabandonare a controlului asupra teritoriului prin care teroriștii se reînarmează, profitând de contrabanda rentabilă cu Egiptul, e perfect validă?
Ce-i determină pe unii publiciști de stânga, ca editorialistul de la New York Times, Tom Friedman, să tipărească niște aberații monumentale, izvorând din ostilitatea lui față de liderul forțelor democratice israeliene de dreapta, Netanyahu, despre care ziaristul american sugerează că ar putea ”înșela” autoritățile americane?
Stupiditățile multor comentatori ai conflictului israeliano-arab se datorează religiei anti-Netanyahu
Căci una ar spune ”Bibi” israelienilor, iar alta americanilor? Cum de nu realizează unul din oamenii cei mai vinovați pentru greșitele politici de stânga și extremă stânga americane în Orientul Apropiat, că, pentru Netanyahu și israelieni, aceasta tactică, aplicată ani la rând, cu asupra de măsură și cu mult succes, de lideri teroriști arabi ca șeful OEP Arafat, e, în fapt, imposibilă?
Stupiditățile multor comentatori ai conflictului israeliano-arab se datorează nu doar antisemitismului (de care nu sunt imuni nici unii evrei) ci, nu în ultimul rând, religiei anti-Netanyahu.
Această variantă de credință seculară, modernă, progresistă, e un soi de antisemitism restrâns la conflictul politic intern, israelian, care sugerează că, odată debarcat premierul, toate lucrurile și litigiile s-ar rezolva de la sine.
Cam așa cum cred antisemiții că, odată eliminați din scenă evreii (prin genocid sau deportare), problemele societății ”eliberate” de iudei s-ar soluționa instantaneu.
Această religie postmodernă, anti-israeliană, și naivitatea aferentă de a cotiza la tembelisme monumentale, l-a determinat în mai multe rânduri pe senilul președinte american să se stropșească la Netanyahu, de parcă liderul democratic ales al principalului aliat al SUA ar fi de vină pentru executarea de ostatici americani. Iar nu teroriștii care i-au împușcat spre a teroriza nu doar statul evreu, ci și SUA, întreaga lume liberă, toate democrațiile.
Supraviețuirea Israelului în aceste condiții regionale obligă statul evreu să confere absolută prioritate înfrângerii fără drept de apel a teroriștilor
Am scris, în octombrie 2023, imediat după masacrul comis de Hamas, un editorial intitulat ”Demisia, Bibi!”. Argumentam că premierul n-are opțiuni bune. Și că e bine să demisioneze, pentru că orice decizii ar adopta, de prelungire sau oprire a războiului, de a prioritiza înfrângerea Hamas sau eliberarea ostaticilor, ar fi instantaneu criticabilă (pe drept sau pe nedrept) ca demers pro domo. Unul menit să ajute la menținerea sa la cârmă.
Se vede însă că Bibi e omul potrivit la locul potrivit, de vreme ce nu cedează uriașelor presiuni ale stângii, care-i cere să se predea teroriștilor, cedându-le controlul asupra unui teritoriu de importanță strategică, precum Coridorul Philadelphi. Am mai notat, în varii editoriale, că supraviețuirea Israelului în condițiile regionale marcate de mortala ostilitate a inamicilor săi genocidari, nu lasă loc de întors și obligă statul evreu să confere absolută prioritate înfrângerii fără drept de apel a teroriștilor islamiști din Gaza și de aiurea.
Un recent editorial semnat de Bret Stephens în New York Times, sub titlul ”Un acord pe ostatici e o pilulă de otravă pentru Israel”, argumenta aici cam la fel.
Dar oare de ce-a mai fost nevoie de acest editorial, calificat drept foarte curajos de colegii de la Commentary, dacă lucrurile erau unora evidente încă din octombrie trecut, iar israelienii sunt edificați cu privire la ce vecini au și cum gândesc cei ”educați” de generații cu manuale UNRWA, care exaltă ”martiriul” și propagă terorismul?
Mantra stângii antisioniste pretinde că te poți înțelege cu oricine. Chiar și cu Hamas
Pentru că mulți credincioși ai religiei anti-Netanyahu și ai conspiraționismelor antisemite preferă să ignore realitățile. Pentru că mantra stângii antisioniste, care, interiorizată până anul trecut și de Netanyahu, și de elita din servicii și armată a statului evreu, a prefațat și condiționat dezastrul militar israelian de la 7 octombrie, pretinde că te poți înțelege cu oricine. Chiar și cu Hamas. Că teroriștii, oricât de fanatici ar fi, au interese (materiale), pe care a le satisface promite să facă posibil un acord, un armistițiu sau un tratat chiar și cu ei.
Nu e nimic mai fals. Există inamici ireductibili cum nu încetez să avertizez de când mă știu, între altele la Deutsche Welle, de pildă în 2005, aici. Există grupuri, forțe, regimuri și mișcări genocidare, cu care nu sunt, în fapt, posibile tratativele, iar a le cere, ba chiar imperativ, cum fac în aceste zile părți din elitele israeliene, europene și americane, e absurd, e dement și e sinucigaș.
Așa cum sinucigaș s-a dovedit acordul cu Gilad Shalit, (împotriva căruia am avertizat repetat, de asemenea la Deutsche Welle), acord în urma căruia au fost eliberați, pentru un israelian, 1.100 de deținuți palestinieni, între care teroriști ca liderul Hamas, Sinwar.
Înseamnă toate acestea că soarta ostaticilor mi-ar fi indiferentă? Defel. Dimpotrivă. Mă rog zilnic ca forțele israeliene să-i găsească, să-i aducă acasă și să fie sănătoși. Înseamnă că, în pofida comandamentului etic, evreiesc, cerând eliberarea de captivi, nu trebuie întreprins nimic care să creeze noi ostatici și să pună în pericol însăși existența statului agresat, al cărui genocid îl propagă teroriștii și aliații lor progresiști din universitățile americane cu profesori de origine română, ori cu scriitori români rezidenți. Înseamnă că victoria în război e mai importantă, în ordinea supraviețuirii, decât porunca eliberării de captivi.
Societățile noastre se smintesc dacă vom continua să le slăbim structura familială, educațională și religioasă
Înseamnă, simultan, că e nerealist să se creadă, cum argumentează ministrul israelian al apărării, Gallant, că evacuarea coridorului Philadelphi ar fi reversibilă, după eventuala eliberare de ostatici. Așa cum am arătat repetat, retragerile israeliene din sudul Libanului, din Gaza, și părți ale teritoriului de pe malul apusean al Iordanului s-au dovedit, politic, ireversibile. Nimic nu pledează pentru ipoteza că evacuarea coridorului va avea alte urmări.
Înseamnă, totodată, să nu se subestimeze primejdia tratativelor cu fanatici totalitari și teroriști care cotizează la un cult al morții antisemit, de tip legionar.
Înseamnă, concomitent, să nu se confunde mantrele ideologice cu realitățile.
Și mai înseamnă, finalmente, să înțelegem că societățile noastre se smintesc dacă vom continua să le slăbim structura familială, educațională și religioasă, creditându-i mai degrabă pe inamicii noștri mortali, decât pe cei hotărâți să ne apere.