I-am speriat rău pe vest-europeni cu intrarea noastră în Uniunea Europeană, din moment ce până şi Islanda a decis să restricţioneze accesul muncitorilor români pe piaţa sa timp de doi ani. Avem acum cinci ţări care ne-au spus făţiş că nu ne vor, în vreme ce alte două-trei se gândesc destul de serios să aplice măsuri similare. Dar ce anume i-o fi determinat tocmai pe islandezi să spună „pas“ românilor, ei înşişi un popor având la origine imigranţi? {i, până la urmă, de ce s-ar zbate românii să ajungă pe o insulă cu doar circa 300.000 de locuitori, cunoscută mai ales ca bază NATO? Pentru vulcanii, gheizerele, gheţarii şi balenele de care dispune din abundenţă?
Greu de crezut că există prea mulţi conaţionali gata să lase căpşunile din Spania pentru a deveni pescari undeva, în mijlocul Atlanticului. Se ştie că la capitolul pescuit islandezii sunt numărul unu mondial, cu cea mai mare cantitate de peşte pe cap de locuitor. Peste 70% din veniturile obţinute din exporturi sunt asigurate de ceea ce se poate prinde cu năvoade şi cârlige. În timp ce mai toate economiile lumii stau cu ochii pe fluctuaţiile cotaţiei ţiţeiului, cea mai mare spaimă a Reykjavik-ului este ca nu cumva preţul peştelui pe piaţa internaţională să scadă abrupt. De altfel, tocmai din cauza temerii că îşi vor pierde controlul asupra strategicelor resurse piscicole, islandezii au refuzat să devină membri ai Uniunii Europene.
{i totuşi, de ce o ţară care se „confruntă“ cu o rată a imigraţiei ridicolă, de numai 1,74 de persoane la mia de locuitori, ne respinge în mod deliberat? Asta dacă, repet, am presupune că ar exista vreo doi-trei români tentaţi să se auto-exileze acolo. De fapt, Islanda îşi are şi ea spaimele şi marotele sale. Marea Britanie, care tocmai ne-a închis uşa în nas, este principala destinaţie a exporturilor islandeze. Iar limba engleză se simte confortabil pe insulă, la fel ca şi tabloidele londoneze, a căror principală preocupare din ultima vreme este de a transfera imaginea de „hooligans“ pe umerii românilor.
