Se pregăteşte să se întărească statul social cu impozitarea progresivă aferentă, care-i penalizează pe cei ce muncesc mai mult într-o societate cu sporuri reduse de productivitate. Dar întrebarea e ce-i social în această formă de taxare sau în supraaccizarea gazelor din producţia internă?

Ce se socializează, incapacitatea de a gestiona economia şi corupţia din administraţie? De ce ar fi social să menţii corupţia atât timp cât ea nu redistribuie veniturile încasate, ci doar le alocă discreţionar către interese de grup? Deciziile s-ar fundamenta, chipurile, în cheia că există decalaje sat-oraș. Dar încercarea de a egaliza clasa săracă și cea mijlocie vădește o gândire strategică șchioapă.

În loc să se dezvolte clasa de mijloc și societatea, pe baza inițiativei antreprenoriale, se apelează la egalitarism. Ceea ce nu-i în măsură să ne asigure convergența reală cu UE, în sensul adâncirii diviziunii muncii la nivel national și regional. De aceea ar fi mai util ca guvernul să se raporteze la prosperitate și integrarea europeană. Ce e diviziunea muncii? Într-o economie de piaţă, fiecare om, servindu-şi concetăţenii, se serveşte pe sine.

La asta se refereau autorii liberali din se­colul al XVIII-lea, vorbind despre armonia intereselor corect înţelese ale tuturor grupurilor şi ale tuturor indivizilor. Şi exact această doctrină a armoniei intereselor e cea care a suscitat opoziţia socialiştilor. Ei vorbeau despre un „conflict ireconciliabil de interese” între diverse grupuri. Dar chiar dacă Marx – în primul capitol al Manifestului Comunist, pamfletul cu care şi-a inaugurat mişcarea sa socialistă – pretindea că există un conflict ireconciliabil între clase, el nu-şi putea ilustra teza decât cu exemple din societăţile precapitaliste.  În Evul Mediu, o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci, conţi sau baroni sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

În condiţiile capitaliste moderne există ceea ce se numește „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto, este circulaţia elitelor. E vorba de faptul că întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste per­soane – aceste elite – sunt mereu altele. Deci, cine se năştea sclav în perioada medievală nu putea scăpa de acest statut şi se găsea într-un conflict ireconciliabil cu stăpânul său, ceea ce a fost speculat de Marx şi pus la baza mişcării socialiste. Numai că într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate – săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci. Iată alternativa la egalitarism.

Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro