Eugenio Nasarre, ex-deputat în Cortes Generales din Parlamentul Spaniei a scris o opinie cu privire la declinul economic al Spaniei în perioada post-pandemie. Precizările vin în contextul în care Eurostat a publicat mai mulți indicatori economici pentru a înțelege performanța oricărei țări.
Eurostat a publicat recent unul dintre cei mai interesanți indicatori economici pentru a înțelege performanța oricărei țări, Spania în cazul nostru. Este cel care se referă la convergența dintre diferitele state ale Uniunii Europene, măsurată în venitul pe cap de locuitor (în termeni de paritate a puterii de cumpărare, PPP) corespunzător anului 2020.
Datele au trecut aproape neobservate, din moment ce zgomotele care domină scena noastră publică ne împiedică să fim atenți la ceea ce este important. Nici măcar nu au promovat o dezbatere serioasă în cadrul Cortes Generales (Parlamentul Spaniei), așa cum ar merita acest fapt. Parlamentul nu mai este pentru asemenea dezbateri necesare, ci pentru certuri din ce în ce mai stridente și mai grotești, arată El Imparcial.
Datele Eurostat arată că venitul spaniol pe cap de locuitor în 2020 se ridica la 86% din venitul mediu din Uniunea Europeană, cu o scădere de 5 puncte față de anul precedent. Trebuie amintit că, înainte de criza Lehman Brothers (2008), venitul spaniol atinsese 102 la sută din media celor 27 de state ale Uniunii. În această perioadă (2008-2020) am scăzut cu 16 puncte. Și suntem deja în grupul codaș: acum suntem pe locul 18 din 27.
Țările care au depășit așteptările
Țări precum Cehia, Estonia, Lituania, Slovenia și Malta ne-au depășit. Polonia, Ungaria și România și-au redus substanțial distanța față de Spania. Cazul României este spectaculos: în 2008 ne despărțeau 50 de puncte; acum ne despart 14. În plus, diferența noastră față de marile economii europene s-a înrăutățit în mod semnificativ. Astfel, în 2008 diferențialul nostru cu Germania a fost de 16 puncte; acum a crescut la 35. Dar s-a agravat și cu două țări ale căror economii nu sunt deloc dinamice. Cu Franța, diferențialul nostru în 2008 a fost de 7 puncte, acum este 17. Și chiar Italia, pe care reușisem să o depășim în urmă cu 12 ani, este acum cu 8 puncte înaintea noastră.
Această dinamică dureroasă a făcut ca ponderea noastră economică în Uniune să scadă: după ce am fost aproape de a reprezenta 10% din PIB-ul UE, acum economia noastră reprezintă doar 8,4%, ceea ce ne îndepărtează de cele trei mari economii ale Uniunii: Germania (25 %), Franța (17,3) și Italia (12,0). Toate progresele realizate în 1996-2008 s-au spulberat.
Și, după cum știm bine, la principalii indicatori macroeconomici (datorii, deficit, șomaj, șomaj în rândul tinerilor, sustenabilitatea pensiilor, inclusiv demografia), la toți aceștia, Spania este acum practic în coada clasamentului. Spania, indiferent dacă ne place sau nu, a devenit bolnavul Europei, printre marile țări ale Uniunii. Ar însemna să adoptăm politica struțului, dacă am atribui acest deja lung declin de 12 ani exclusiv acumulării celor două crize, cea financiară (2008) și criza de Covid. Și alte țări s-au confruntat cu aceste crize, dar rezultatele lor sunt mult mai bune decât ale noastre.
Acest declin are consecințe. Politica noastră externă este acum aproape irelevantă. Relația privilegiată cu axa franco-germană, pe care a construit-o Felipe González, este o amintire frumoasă; cea pe care José María Aznar a realizat-o cu Statele Unite s-a prăbușit. În America Latină, în ciuda eforturilor companiilor noastre și ale societății civile, influența noastră s-a năruit. În NATO suntem ultimii din clasament la contribuția pentru apărare. Recenta criză cu Marocul a subliniat slăbiciunea noastră. Să recunoaștem: trăim cel mai grav moment de reputație și prezență pe scena internațională, de la începutul democrației noastre.
Să facem un mic exercițiu. Să ne întoarcem privirile spre țara vecină, Italia, care a suferit, de asemenea, o lungă perioadă de declin, cu probleme de instabilitate politică și incapacitatea de a face față reformelor esențiale pentru modernizarea sa economică. Dar nu stă mai rău decât noi. Italia a văzut că acordurile Uniunii Europene îi ofereau o mare oportunitate și a făcut eforturi. Avea nevoie să se întoarcă în centrul scenei europene. Și l-a ales pe Draghi, care a format un guvern de unitate națională, cu un sprijin parlamentar larg. Draghi a pus Italia în carlinga europeană și, cu sprijinul a 70% dintre italieni, a lansat reforme de modernizare.
Noi avem probleme mai mari decât italienii
Prima dintre toate este procesul de independență catalan, care aduce daune incalculabile interesului general al Spaniei. Faptul că o administrație teritorială, cu puteri foarte largi, se află în permanentă rebeliune împotriva statului și încalcă sistematic legea este ca o cangrenă care slăbește națiunea în ansamblu. Mai mult, s-a ales praful de stabilitatea politică de invidiat de care ne bucuram de patruzeci de ani. În ultimii cinci au avut loc trei alegeri generale, ceea ce marchează temperatura unei democrații bolnave.
Dar în această panoramă a unui sistem politic fragmentat și polarizat, cel mai grav fapt este degradarea instituțiilor noastre, care pune în pericol însăși validitatea modelului de verificare și echilibru, fără de care democrația nu poate trăi. Au existat deja avertismente politicoase din partea instituțiilor europene și cancelariile externe ne urmăresc cu îngrijorare. Acum nu suntem de încredere să fim în centrul angrenajului Uniunii Europene, loc ce ar trebui să ne revină prin dimensiune și loialitate de când ne-am alăturat clubului.
Ar fi o mare greșeală ca salvarea din declinul economic să vină din mana fondurilor europene. Mai mult, acest lucru ar putea deveni declanșatorul unei crize teritoriale majore în acest tip de regat fragmentat în care ne-am transformat. Împărțeala bucatelor poate genera multe nemulțumiri și poate ascuți multe cuțite. Pentru că acest guvern prezintă o realitate ambiguă. Este puternic și arogant pentru unele lucruri și extrem de slab pentru altele. Gestionarea pandemiei este dovada acestui lucru. (Guvernul) i-a supus pe spanioli la cele mai dure măsuri din Uniunea Europeană, dar mai târziu s-a dezis de problemă și a lăsat pe seama Comunităților Autonome să se descurce, cu scuza „co-guvernării”. Acestea au primit mesajul și, în mod firesc, ocupă terenul pe care statul îl abandonează. Slăbirea unității naționale este victima acestei politici sinucigașe.
Dar acest declin al Spaniei, ale cărui date economice sunt inevitabile, nu este un blestem iremediabile. Va fi suficient să facem din nou ceea ce am făcut în istoria noastră recentă pentru a depăși cu succes provocări de o amploare comparabilă: ajungerea la acorduri naționale majore în slujba interesului superior al Spaniei, având Constituția ca fundament și ca ghid și având orientări corecte în adoptarea politicilor. Este necesar să pregătim spiritele pentru asta. Probabil vor fi necesare alegeri generale, care vor fi cruciale pentru viitorul Spaniei.