Cum era omul Emil Brumaru? Dar poetul Emil Brumaru? Se suprapun, în operă, omul și creatorul liric sau „cel mai senzorial poet român” – cum l-a numit criticul literar Bogdan Crețu – agrea deopotrivă măștile și sinceritatea dezarmantă?

„L-am citit pe Emil Brumaru încă din liceu și apoi insistent în facultate. Îi știam zeci de texte pe de rost. Când aveam 20 de ani, l-am urmărit pe stradă, sorbindu-i cu aviditate orice gest. L-am filat, cum am râs împreună mult mai târziu”, ne-a dezvăluit Bogdan Crețu.

„Prin urmare, l-am cunoscut mai întâi pe «poet» și apoi pe «om». Am intrat într-o relație la început dificilă (nu se deschidea imediat, te punea la încercare), apoi plină de umor (i-am făcut și farse, râdeam bine împreună) și în cele din urmă într-o prietenie pentru mine fundamentală”.

Derularea amintirilor urmează un curs firesc: „(…) Emil Brumaru era un om alcătuit din cărți, nu făcea parte din nicio gașcă, nu avea prejudecăți și nici idei fixe, cărțile erau pentru el mult mai relevante decât oamenii. În multe privințe, semăna cu «personajul de hârtie» din poemele lui: se alinta, făcea decupaje stranii și simpatice din realitate, se îndrăgostea de obiecte (am cărat odată, de la Sibiu, o sticlă uriașă, borțoasă, goală, de vreo 10 litri), bombănea. Dar mai presus de toate Emil Brumaru era un om dependent fizic de literatură. Și de cărți, că nu-i chiar același lucru”.

„Nu făcea diferența între poezie și viață”

Prietenia celor doi bărbați are resorturi intime bine articulate: „Discutam ceasuri în șir despre Emma Bovary, despre Grușenka ori despre Lelia Haretina Crăiniceanu. Îl vedeam cum cumpără zeci și zeci de cărți, îi căram, când plecam la București, volume care se găseau greu, serii coplete de Opere ale clasicilor și, când i le dădeam, îi observam gesturile lacome, necontrolate, deschidea cărțile de parcă ar fi dezbrăcat o femeie după o îndelungată perioadă de abstinență”.

Suficient pentru apropierea inimilor: „Și pentru asta îl iubeam și-l iubesc, pentru că am aceleași fetișuri legate de coperte, porozitatea hârtiei, mirosul proaspăt de tipăritură. Niciodată nu-mi ajunge textul, am nevoie și de cărțoiul ca atare, să-l pipăi, să-l miros, să-l arunc alături, pe canapea și să-i simt cotorul cum îmi împunge șoldul. Și acum eram deja doi! Pentru Emil Brumaru lectura era un act total, de o senzorialitate dementă”.

Tema morții

Mai mult: „Citea, știu asta, cu toate simțurile, lua în serios personajele, se înfuria, se simțea trădat, era gelos, se aprindea. Emil Brumaru nu făcea diferența între poezie și viață, trăia în propria poezie, înscena realitatea în așa fel încât să se supună imaginarului său liric. Nu era nevoie să fie «sincer» pentru că poezia e sinceritatea însăși”.

Câteva rânduri (și) despre poeziile din aceste minunate cărți: „Cele două volume postume, însumând peste 1.700 de pagini, sunt o etapă aparte în opera lui; poetul se joacă uneori tandru, alteori grav cu propriile teme deja clasicizate: sunt și multe texte încărcate de melancolie, și poeme-rugăciune, și poeme erotice, și ludice. Tema morții e peste tot, tasează și retează asperitățile, îndrăznelile de viziune sau de vocabular. E poezia unui mare scriitor care se desparte de viață scriind”.