Pe măsură ce economiile Statelor Unite şi Europei continuă să se zbată, creşte îngrijorarea că se află, de fapt, într-un «deceniu pierdut» în stilul japonez. Din păcate, mult prea multe discuţii s-au concentrat asupra a ceea ce pot face guvernele pentru a stimula cererea prin deficite bugetare şi politici monetare. Acestea sunt probleme-cheie pe termen scurt, dar, după cum ştie orice economist, creşterea economică pe termen lung este determinată în special de î
Pe măsură ce economiile Statelor Unite şi Europei continuă să se zbată, creşte îngrijorarea că se află, de fapt, într-un «deceniu pierdut» în stilul japonez.
Din păcate, mult prea multe discuţii s-au concentrat asupra a ceea ce pot face guvernele pentru a stimula cererea prin deficite bugetare şi politici monetare. Acestea sunt probleme-cheie pe termen scurt, dar, după cum ştie orice economist, creşterea economică pe termen lung este determinată în special de îmbunătăţirea productivităţii.
Nu e nicio îndoială că masiva criză financiară a Japoniei din 1992 a fost o lovitură puternică, din care încă nu şi-a revenit, şi că paralelele cu SUA şi Europa de azi sunt îngrijorătoare. Ambele par intrate într-o lungă perioadă de creştere lentă a creditării, cauzată atât de reglementările financiare mai stricte, cât şi de faptul că economiile lor rămân supraîndatorate. Nu există scurtături simple în procesul de vindecare.
Totuşi, pentru a analiza experienţa Japoniei şi relevanţa ei azi, e important să recunoaştem că prăbuşirea acestei ţări nu a fost determinată doar de criza sa financiară. Japonia a suferit şi câteva şocuri de productivitate, care au mai mult de a face cu problemele sale pe termen lung. Chiar dacă Japonia nu a trecut niciodată printr-o bulă imobiliară şi bursieră, creşterea meteorică a gigantului vecin, China, a fost o provocare uriaşă.
Lecţii neînvăţate din istorie
La începutul anilor ‚90, dominaţia japoneză pe pieţele de export ale lumii era deja oarecum ciobită de avansul vecinilor săi mai mici, inclusiv Malaiezia, Coreea, Thailanda şi Singapore. Dar China înseamnă o provocare total diferită, pentru care adaptarea va lua mult mai mult timp.
În plus, chiar dacă nu ar fi trecut niciodată printr-o criză financiară, Japonia ar fi fost afectată de evoluţiile demografice nefavorabile: populaţia sa îmbătrâneşte şi se diminuează. Nu în ultimul rând, anii de hiper-creştere ai Japoniei s-au bazat pe o rată fenomenală a investiţiilor. Însă, deoarece în final productivitatea trebuie să se bazeze pe inovare, nu doar pe înmulţirea construcţiilor şi echipamentelor, era inevitabil ca profitul investiţiilor să se întoarcă la 180 de grade la un moment dat, intrând în declin.
În principiu, cu un sistem financiar mai sănătos, economia japoneză ar fi făcut faţă cu mai multă flexibilitate problemelor de creştere a productivităţii. Însă, într-un fel sau altul, ratele de creştere ameţitoare de altădată ale Japoniei oricum ar fi căzut, probabil abrupt. Cum se întâmplă de obicei, criza financiară mai degrabă a amplificat alte cauze ale declinului economic decât să îl provoace direct.
Marea criză economică americană din anii ,30 este o altă speţă. Din nou, mare parte din atenţie a fost dedicată fluxului şi refluxului politicii monetare. Dar politicile economice din programul New Deal, prin extinderea rolului statului de o manieră adesea haotică şi imprevizibilă, a jucat probabil un rol cel puţin în blocarea temporară a creşterii productivităţii.
Statele Unite par să se îndrepte, astăzi, către un stat de tipul celor europene, cu taxe mai mari şi mai multă reglementare. Susţinătorii administraţiei americane pot argumenta că îşi asumă astfel o îndelung amânată abordare a unor probleme precum inegalitatea veniturilor. Însă, dacă SUA se vor confrunta cu o creştere lentă în următorul deceniu, poate fi dată vina doar pe criza financiară?
La fel, recenta criză existenţială de identitate a Europei creează din nou o mare doză de nesiguranţă şi imprevizibil. Nici în Europa, dacă vor apărea efecte adverse în următorul deceniu în privinţa creşterii economice, nu va putea fi dată vina doar pe criza financiară. Pe termen scurt, e important ca politica monetară în SUA şi Europa să combată deflaţia de tip japonez, care nu ar face decât să exacerbeze problema datoriilor, reducând raportul dintre venituri şi datorii. În fapt, după cum am argumentat la începutul crizei, ar fi mai bine să avem doi-trei ani de inflaţie uşor crescută, care să diminueze datoriile externe, mai ales dacă sistemele politice, juridice şi reglementările rămân paralizate în realizarea necesarelor reevaluări.
Politica fiscală, la turaţie prea mare
Cu pieţele de credit în suferinţă, ar putea fi necesare, în continuare, politici de creştere a masei monetare, în condiţiile unor dobânzi apropiate de zero. Cât priveşte politica fiscală, se află deja la turaţie înaltă şi necesită restrângeri graduale în următorii ani, pentru ca nivelul datoriilor guvernamentale, deja îngrijorător, să nu se deterioreze şi mai rapid. Cei care cred – adesea cu convingere aproape religioasă – că avem nevoie de şi mai multe stimulente fiscale keynesiene şi că ar trebui ignorată problema datoriei guvernamentale îmi par panicarzi.
Nu în ultimul rând, în orice caz este important să încercăm să păstrăm dinamismul economiilor americane şi europene prin măsuri de creştere a productivităţii – spre exemplu, prin vigilenţă în politica antitrust şi prin reorganizarea şi simplificarea sistemului de taxe.
Spre mai bine sau spre mai rău, tendinţele productivităţii sunt dificil de extrapolat, depinzând de interacţiuni extrem de complexe între forţele sociale, economice şi politice. Este celebră întrebarea formulată cândva de laureaţii Nobel Robert Solow şi Paul Krugman, dacă proliferarea computerelor şi a tehnologiei conduce la o creştere netă. (Pe această temă se bazează titlul cărţii din 1990 a lui Krugman „The Age of Diminished Expectations“)
În final, politicienii trebuie să ţină minte că dacă SUA şi Europa vor evita sau nu un deceniu pierdut depinde de abilitatea lor de a menţine vitalitatea productivă în economie, nu doar prin măsuri de stimulare a cererii pe termen scurt.
Extinderea rolului statului, de o manieră adesea haotică şi imprevizibilă, a jucat probabil un rol cel puţin în blocarea temporară a creşterii productivităţii.
Cei care cred, adesea cu convingere aproape religioasă, că avem nevoie de şi mai multe stimulente fiscale keynesiene şi că trebuie ignorată problema datoriei publice îmi par panicarzi.
Kenneth Rogoff este profesor de economie şi politici publice la Harvard, fost economist-şef al Fondului Monetar Internaţional (FMI)
copywright Project Syndicate
