Nu încape nici o îndoială că creşterea salariului minim de la 1 mai cu aproape 20% nu are nici o baza economică, iar conceptul că muncă este prost plătită în România faţă de UE este, la fel, o argumentaţie anti-economică, împotriva căreia trebuiau să se ridice toţi experţii.

Deschidem manualul de economie pentru începători. Luăm datele din arhicunoscutul tabel Eurostat şi verificăm corelaţia dintre salariul minim din România de 1.050 Ron şi productivitatea muncii, care este de 6 ori mai mică decât în UE. Dacă mergem pe o corelaţie simplă, matematică, media salariului minim în UE nu este de şase ori mai mare decât 1.050 Ron, iar în ţările puternic industrializate nici vorba să fie de 9 – 10 ori mai mare decât 1.050 Ron. Deci, cu atât mai puţin în cazul a 1.250 Ron. Şi, din nou pentru amatorii de statistici, tot Eurostat-ul arată că şi în ţări bine industrializate ponderea lucrătorilor salarizaţi cu până la 105% din salariul minim este mai mare decât în România, indiferent de domeniul public sau privat de muncă. Nu în ultimul rând, dacă ne uităm la paritatea puterii de cumpărare (ajustate), acelaşi Eurostat arată că România nu stă mai rău decât alte circa 15-20 de ţări din UE şi non-UE din regiune.

Nu există nici o şansă că în următorii 5 ani productivitatea muncii să se dubleze în România, (ajungându-se de exemplu la nivelul Ţărilor Baltice – unde salariul minim nu este echivalentul a 2.400 Ron, ci mult mai mic), dacă ne luăm după evoluţia medie ponderată statistică din UE în perioada 2008-2013 – decât eventual dacă se mută aici toţi coloşii industriali din industria auto şi IT, că tot sunt 2 domenii de performanţă în România. Dar nu ne ducem în utopic, rămânem la scenarii realiste.

Este o realitate dureroasă faptul că în România nu poţi trăi din 1.250 Ron într-o luna, cu atât mai puţin cu 1.050 Ron (deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, suntem în aceeaşi situaţie cu alte 15-20 de ţări). Şi asta chiar dacă datele economiei relevă că a crescut consumul după scăderea TVA-ului la alimente (principalul motor al creşterii economice din 2015) iar facilităţile fiscale din 2016 vor corela puterea de cumpărare a salariilor cu preţul de consum, în condiţiile unei deflaţii probabile de 2-2,5% pentru 2016. Dar este la fel de adevărat că marea majoritate a celor care sunt remuneraţi cu salariul minim vin din companii din zona industrială care înregistrează pierderi sau profituri marginale, în general slab administrate şi lipsite de competitivitate. Aşa că, oricât de urat sună spus, şi fără să fie din vină lor, sunt plătiţi să stea, neavând nici un criteriu sau standard de performanţă. Sau, în cazurile în care lucrează în privat, beneficiarii salariului minim primesc suplimentar sume de bani nefiscalizate sabotând însăşi conceptul salariului minim.

Îi las la acest punct pe alţi specalişti să continue dezbaterea privind corelarea drepturilor salariale cu productivitatea muncii – amintind doar că este un termen propriu industrializării, iar contribuţia la PIB a industriei scade – cum poţi calcula productivitate (atenţie, nu normare sau ţinte) la un vânzător în hipermarket sau lucrător în call center sau BPO, marii angajatori ai ţării? Remarc doar în concluzie că din punct de vedere pur economic Guvernul NU avea argumente pentru a creşte salariul minim (aşa cum dealtfel nici nu şi-a dorit) – cel puţin nu în acest an. Dar observând calendarul electoral al lui 2016 putem înţelege dedesupturile măririi, aşa cum poate vom înţelege de ce din 2017 vor apărea dezechilibre bugetare datorate anului electoral, pe care le vor plăti inclusiv cei care s-au bucurat de pomană.

Desigur, ar fi existat şi varianta din titlu. În cazul în care angajatorii îşi ating indicatorii de performanţă (trimestrial, semestrial, anual – cum se crede de cuviinţă), beneficiarii salariului minim să primească echivalentul creşterii sub formă de bonus (600 Ron, 1200 Ron, 2.400 Ron, în exemplul de adineaori). Fără performanţă reală şi indicatori ai acesteia, nu putem discuta de salarizare echitabilă în România, fie că vorbim de public sau privat.