Când spui Enron, spui „eşec uman“. În 15 ani de la înfiinţare, Enron a devenit a şaptea firmă ca mărime din SUA şi cel mai cunoscut furnizor de energie din lume. În 2001, s-a descoperit că declaraţiile sale de profit erau false, Enron ascunzând pierderile imense pentru a-şi menţine ridicat preţul acţiunilor. Încercările de ascundere a adevărului de către Arthur Andersen, firma care ţinea contabilitatea Enron, au dus la falimentul şi prăbuşirea celor doi coloşi.
În plan românesc nu ştiu cu ce să compar un astfel de scandal. Cu Caritas şi FNI? Cu prăbuşirea Bancorex şi a Băncii Agricole? Cu dispariţia flotei (a cincea din lume ca mărime în 1990)? Cu vânzarea rezervelor de petrol? De la Revoluţie, românii se confruntă cu un eşec al adevărului.
Dacă până la Revoluţie aveam de-a face cu un adevăr selectiv şi exacerbat (toate lucrurile convenabile regimului erau „umflate“ şi de proporţii cosmice – vezi raportările planurilor cincinale), de la Revoluţie avem o relativizare a adevărului („ceea ce am spus ieri, nu mai e valabil azi“).
Din 1990 încoace, acest eşec continuu al adevărului i-a făcut pe români să voteze întreg spectrul politic. După 20 de ani, iată că cercul s-a închis, iar în acest moment suntem în situaţia dramatică de a nu mai avea alternativă la guvernare. Avem cea mai slabă clasă politică din istoria naţională. Mă întreba ieri un prieten dacă ştiu care este diferenţa între un politician şi un hoţ. Răspunsul, pe care tot el mi l-a dat, a fost: „hoţul este cel care te alege pe tine, dar pe politician îl alegi tu“.
Atâta timp cât lucrurile au mers bine, nu se observau găurile din angrenaj (asta e valabil şi pentru conducerea unei ţări, dar şi pentru conducerea unei organizaţii). Cum a început criza, cum s-a văzut lipsa de viziune şi de strategie în conducere. Parafrazându-l pe nenea Iancu, este frumoasă strategia pe care o avem, dar ne lipseşte cu desăvârşire!
Altfel, cum am fi putut rade pădurile fără milă, cum am fi putut să ne batem joc de pământul ţării (două treimi din suprafaţa agricolă sunt necultivate, în timp ce – ruşinea ruşinilor! – am ajuns să importăm grâu), cum am fi putut gândi la descentralizarea poliţiei, a spitalelor şi a învăţământului fără a ne gândi din ce resurse se vor susţine (şi dacă există maturitatea necesară pentru o astfel de descentralizare), cum am fi putut să ameţim învăţămîntul românesc în asemenea hal încât admiterea la licee şi bacalaureatul să se facă în fiecare an diferit de anul precedent (culmea ingeniozităţii morbide a unora dintre cei care decid).
În managementul schimbării există două principii importante (care ar trebui cunoscute de toţi cei care vor să conducă): „Nu fă schimbări de dragul schimbării“ (sau de dragul UE, dacă vreţi). De ce să schimbi, dacă lucrurile merg bine aşa cum sunt acum.
Al doilea principiu spune că: „Nu poţi să obţii un rezultat diferit făcând acelaşi lucru, în exact acelaşi mod“. Confucius spunea că „numai cel mai înţelept om şi cel mai prost om nu se schimbă“. Poate învăţăm şi noi ceva din asta. Mai ales că se apropie un alt moment al adevărului. Care nu trebuie ratat.
Renaldo Niţă este lector-asociat, Open University Business School, Marea Britanie