"Îmi plac mult românii! Şi noi eram la fel ca voi în urmă cu zece ani", asta mi-a spus prin 2000 primul spaniol de care m-am ciocnit în prima mea vizită în Spania, un şofer de taxi bătrân din Barcelona. Niciodată, nici chiar când auzeam câte un "rumano de mierda" şoptit printre dinţi, nu m-am simţit cu adevărat jignit că sunt român în Spania.

Spania a fost de altfel printre primele ţări europene care au deschis larg braţele românilor. Deşi numărul românilor din Italia este ceva mai mare, comunitatea românească din Spania este mai reprezentativă. Gândiţi-vă doar că, în afara spaniolilor, românii sunt cea mai numeroasă naţionalitate şi amintiţi-vă că Spania a fost un imperiu colonial uriaş. Există sute de milioane de vorbitori de spaniolă în afara ţării, majoritatea în ţări mai puţin dezvoltate, deci potenţiali imigranţi. Nu puteau să ajungă românii cei mai mulţi străini fără o grămadă de bunăvoinţă din partea spaniolilor.

În acest context, intenţia guvernului de la Madrid de a limita piaţa muncii pentru români mi se pare aiurea. Ştiu că e o perioadă grea, că unul din cinci spanioli nu are serviciu, că sute de mii de case construite în boom stau părăsite fără a fi fost locuite niciodată. Nici românii din Spania n-o duc mai bine, şomajul face ravagii şi printre ei, mulţi au apucat să-şi ia case şi maşini în rate, au un fel de viaţă acolo, acum periclitată la fel ca oricărui spaniol. Zeci de mii nu au mai rezistat şi s-au întors la sărăcia originară, alte zeci de mii au genţile pregătite şi aşteaptă doar să adune ce să pună în ele. De fapt, marea interdicţie a lui Zapatero n-are absolut nicio valoare practică. Premierul crede că făcând anunţul respectiv mai linişteşte nemulţumirile unei populaţii aduse în pragul sărăciei de alţi politiceni ca el. Poate doar aşa să funcţioneze, pentru că sunt absolut sigur că numărul românilor care se grăbesc să îngroaşe numărul şomerilor din Spania este minuscul. În rest, interdicţia este doar o simplă gafă de politică externă.

În realitate, o să fiţi surprinşi, mai bucuroşi că nu mai vin români în Spania sunt chiar românii care sunt deja în Spania. Aceştia au reacţionat în faţa crizei ca românii; de vină că ei şi-au pierdut slujbele erau alţi români, mai proaspeţi, care au acceptat lefuri mai mici şi tot aşa, vă e cunoscută mentalitatea, desigur. Şi asta îmi aduce aminte că de fapt m-am simţit prost că sunt român în Spania. Încercam într-o seară târziu să mă cazez într-un hotel în megapolisul românesc Castellon. De vreo juma de oră chinuiam spaniola să-i explic recepţionerei că n-am cum să plătesc o garanţie cu cardul pentru că nu înţeleg de ce e nevoie de o garanţie. Am mai încercat în engleză, româno-italiană, dar cred că nici dacă vorbeam în esperanto nu m-ar fi înţeles femeia aia. La un moment, când ajunsesem aproape de capătul răbdării, mi-a căzut privirea pe ecusonul recepţionerei. V-aţi prins, scria "Mihaela". "Aşa e politica de hotel, decât românii trebuie să plătească garanţie", mi-a răspuns idioata când am întrebat-o "Tu eşti româncă?!".