Este Fondul Monetar European o soluţie pentru Europa? Tragedia grecească generează răspunsuri pentru viitor. Cum afectează România

O idee susţinută de şefii Băncii Centrale Europene, dar pentru care era necesară modificarea tratatelor Uniunii Europene.

 

O idee care revine în aceste zile în Parlamentul European fiind “resuscitată” de către Manfred Weber, candidat la şefia Comsiei Europene, dar care se încearcă a fi introdusă în scenă mai ocolit, fără a fi nevoie de un Tratat European în acest sens.

 

De ce? Pentru că istoria a dovedit-o că ar fi greu de ratificat de către statele membre ale zonei euro. O să explic, în această analiză, acest istoric.

 

Şi pentru că ar atrage o analiză internă din partea statelor membre, care ar vedea dacă ceea ce există este sustenabil şi ar putea să aibă alte opinii.

 

Şi atunci se încearcă o “upgradare” a Mecanismului de Stabilitate Economică prin transformarea acestuia într-un Fond Monetar European. Această procedură ar implica adoptarea unui Regulament European, care să fie direct şi obligatoriu servit statelor membre.

 

 

Încerc să dau câteva răspunsuri, dar aş începe cu faptul că, observ din nou că Europa este mai mult preocupată de crearea de mecanisme prin care să prindă statele în chingi, în datorii şi în reguli de restructurare economică, decât să fie preocupată de rezolvarea problemei deflaţiei, de creşterea economică apropiată de zero, de sufocarea economiei europene.

 

Este frustrant să vezi că un candidat la şefia Comisiei Europene, Manfred Weber, anunţă, ca prioritate, crearea unui fond prin care să împrumute statele, în pofida unor priorităţi de dezvoltare comercială, informatică şi de cercetare-inovare.

 

Ne preocupă (nu pe noi, pe oficialii europeni) crearea armatei europene, politici despre migraţie, fonduri prin care să împrumutăm statele membre ca sa nu cumva să mai aibă vreun cuvânt de spus. În timpul ăsta gazul vine de la ruşi, cu Statele Unite nu există tratat comercial, Brexitul face ravagii, nu mai dăm bani destui pentru hrană, suntem merituoşi la aruncatul banilor la ong-uri pentru realizarea unor politici de mediu etc.

 

M-a frapat ştirea lansată de europarlamentarul Siegfried Mureşan, un susţinător al lui Manfred Weber şi purtator de cuvânt al PPE, preluată de toată presa ca o victorie, că şi statele non-membre UE vor putea face parte din viitorul Fond Monetar European.

 

Fără să spună cât ne costă sau cât ne-ar costa aceasta apartenenţă. Pentru că, apartenenţa la FME se face prin contribuţii (similar cu sistemul bugetului UE). Păi ce facem, creştem deficitul?

 

De ce nu ne ajută cu nimic acest Fond

 

Dar de ce să fim parte a FME? Că să fim mai feriţi de criză, ni se spune. Cum am fi mai feriţi? Asta nu mai spune europarlamentarul. Ei bine o să încerc sa spun eu: Nu am fi! 

 

Fondul Monetar European ar da bani cu împrumut ţării aflate în criză în schimbul adoptării unui program de restructurare economică (strângeţi cureaua, băieţi). Reţineţi că ar da bani cu împrumut. Care, ca orice împrumut, trebuie rambursat. Retineti ca ar da bani unei tari afate în criză. Adică nu ar acorda bani preventiv pentru a te feri de criză, nu se are în vedere vreun program european de stabilizare macroeconomică de tip preventiv care să fie la dispoziţia statelor, ci s-ar da bani când criza există, aşa că cred că este clar pentru toată lumea că nu am fi feriţi de criză dacă am fi membri FME.

 

Şi atunci, de ce să prezentăm chestiunea asta ca pe o victorie, când e doar o propunere la nivel de Parlament European, când nu avem o analiză internă, instituţională, a avantajelor sau dezavantajelor, când nu e vorba de fonduri nerambursabile ci de împrumuturi şi mai ales când asta ne costă în plus, că vine sau că nu vine criza, prin contribuţia pe care am fi obligaţi să o virăm la acest fond?

 

Dacă doriţi un punct de vedere asupra situaţiei uniunii monetare europene, cu impact în zona euro, vi-l prezint în continuare.

 

Dacă privim cum arată la acest moment uniunea monetară la nivel european, observăm câteva deficienţe şi anume:

 

Principala problemă pe care zona euro trebuie să o rezolve este lipsa împărțirii riscurilor economice, risk-sharing, care este subdezvoltată în comparație cu SUA, dar și în comparație cu împărțirea riscurilor în marile țări europene precum Germania și Franța.

 

Partajarea riscurilor are loc prin două canale: canalul de piață și canalul fiscal. Cu cât riscul este mai mare prin intermediul băncilor și al piețelor, cu atât mai puține mecanisme fiscale sunt necesare. 

 

Iar aici soluţia este integrarea financiară  prin promovarea unei uniuni de capital și a unei uniuni bancare pe deplin dezvoltate. Acesta ar fi un obiectiv important, deoarece ar promova împărțirea riscurilor în sectorul privat, în timp ce, în sectorul public, o capacitate fiscală limitată pentru stabilizarea macroeconomică – fără a crea transferuri permanente – ar avea sens.

 

Din analiza modului în care actualele construcţii instituţionale ar putea să se adapteze la dinamica economică europeană, ar trebui să existe noi instrumente sau funcţii care să fie înglobate într-o noua viziune monetară. 

 

Primul este un punct de sprijin financiar pentru Fondul unic de rezoluție (SRF), astfel încât acesta să fie mai bine pregătit pentru o mare criză. 

 

Fondul unic de rezoluție a fost instituit prin Regulamentul (UE) nr. 806/2014 (Regulamentul SRM). SRF asigură că industria financiară, în ansamblu, finanțează stabilizarea sistemului financiar european, fiind compus din contribuțiile instituțiilor de credit și ale anumitor societăți de investiții din cele 19 state membre participante din cadrul uniunii bancare. 

Problema SRF este capitalizarea sa. Este aceasta suficientă raportat la nevoile care apar în cazul unei crize? 

 

Istoria arată că nu este, sistemul bancar fiind sprijinit prin Mecanismul European de Stabilitate, iar SRF este astfel setat încât să se capitalizeze în anul 2023. Până atunci se pot întâmpla multe.

 

O a doua problemă a actualei construcţii europene o constituie faptul că  Mecanismul European de Stabilitate poate să ofere o capacitate fiscală limitată pentru zona euro în scopul stabilizării macroeconomice.

 

O propunere ar fi diversificarea tipurilor de împrumut şi acordarea unor credite, care urmează să fie rambursate în cadrul unui ciclu economic și cu condiții de acordare mai ușoare, instrument care ar putea contribui la combaterea crizelor mici, de tip sectorial, pentru a preveni o criză mai mare.

 

 

Aceasta este întrebarea şi răspunsul care frământă Parlamentul European în aceste zile, în căutarea soluţiilor de consolidare a uniunii monetare, a Mecanismului European de Stabilitate, adică de întărire a monedei euro şi salvare a economiilor care se bazează pe moneda euro în cazul în care se confruntă cu dificultăţi.

 

Iar ultimele evoluţii economice, intrarea în recesiunea tehnică a Italiei, stoparea creşterii economice în Germania şi premiza unei recesiuni tehnice şi aici, presiunea datoriilor suverane care ating 82% din PIB-ul Uniunii Europene sunt motive suficiente pentru a grăbi o consolidare a Mecanismului European de Stabilitate, fie chiar prin transformarea acestui mecanism într-un Fond Monetar European. 

 

O Uniune Economică și Monetară mai puternică necesită o guvernare mai puternică, mai directă, precum și o utilizare mai eficientă a resurselor disponibile. Sistemul actual reflectă, încă, un mozaic de decizii luate pentru a face față unei crize fără precedent. Acest lucru a dus, uneori, la o multiplicare de instrumente și o sofisticare sporită a regulilor, care este o sursă de complexitate și a creat riscuri de duplicare. Sinergii mai mari, proceduri raționalizate și integrarea acordurilor interguvernamentale din cadrul juridic al UE ar consolida guvernanța și luarea deciziilor. În general, coexistența instituțiilor Uniunii și a unui mecanism permanent interguvernamental, generează un peisaj complex în care protecţia judiciară naţională, respectarea drepturilor fundamentale și responsabilitatea democratică sunt fragmentate și aplicate neuniform.

 

Crearea unui Fond Monetar European ar reprezenta un “upgrade” al Mecanismul European de Stabilitate, trecerea la un alt nivel, transformarea într-un mecanism mai complet de soluționare a crizelor care ar putea face ca uniunea monetară să fie mai robustă şi mai eficientă. Cel puţin aşa declară cei care susţin acest nou instrument.

 

Dar Mecanismul European de Stabilitate reprezintă deja un Fond Monetar  European, un fond mai mare decât Fondul Monetar Internaţional, cu un capital de circa 1000 de miliarde de euro.

 

Mecanismul European de Stabilitate, este construcţie instituţională europeană, creată în 2012, printr-un tratat ratificat de statele membre UE, ca un paravan permanent de protecție pentru zona euro, pentru a proteja și a asigura accesul imediat la programele de asistență financiară pentru statele membre ale zonei euro aflate în dificultate financiară, cu o capacitate maximă de creditare de 500 de miliarde de euro. Capitalizarea acestui program s-a facut prin aportul statelor membre ale zonei euro.

 

Au fost acordate împrumuturi Spaniei, Greciei, Portugaliei, Irlandei, Estoniei, pentru finanţarea deficitelor în schimbul adoptării unor programe economice de restructurare, au fost finanţate sau recapitalizate bănci importante din Europa, a fost finanţată infrastructura financiară a zonei euro.

 

Acest mecanism a înlocuit două programe temporare de finanțare UE anterioare: Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară (EFSF) și Mecanismul European de Stabilizare Financiară (EFSM). EFSF și EFSM au continuat să gestioneze transferurile de bani și monitorizarea programelor pentru creditele de salvare aprobate anterior Irlandei, Portugaliei și Greciei, în timp ce Mecanismul European de Stabilitate a urmărit sau are ca scop măsurile de salvare noi, pentru orice stat membru.

 

Programele anterioare nu au fost construite să fie neapărat folosite. Erau construcţii preventive, neasumate prin tratate angajante ci prin decizii ale Consiliului European. Funcția lor inițială a fost cea a unui “bancomat” de a strânge bani, un fond al fondurilor din care să fie împrumutate țările membre care se confruntau cu probleme. Iar zona euro a avut mari probleme în perioada 2009-2011. Iar asta a creat presiune pe programele existente, care nu erau ratificate de Parlamentele statelor membre şi de aici o serie de discuţii despre de ce sau cum să acorzi un împrumut unui stat membru aflat în dificultate.

 

Revenind la Mecanismul European de Stabilitate acesta a fost necesar şi pentru a se realiza o anumită independenţă faţă de Fondul Monetar Internaţional, cu alte cuvinte Europa şi-a creat propriul instrument de sprijin financiar pentru a putea să ia măsuri în interiorul său, pe baza propriei viziuni, fără a fi nevoită să adopte măsuri care să aibă o influenţă sau o abordare externă. Dependenţa de FMI s-a resimţit în criza din 2010, iar diferenţele de abordare, plecând de la tipurile de reforme structurale propuse până la dobânzile la împrumuturi, au fost destul de puternice.

 

 

Aş spune că zona euro este mult mai predispusă la criză decât zona non-euro.

 

Într-un articol anterior, spuneam că statele care nu sunt membre ale zonei euro au o datorie publică totală de doar 323,13 miliarde euro, ceea ce reprezintă doar 2,6% din totalul datoriei publice a Uniunii Europene, iar statele membre ale zonei euro au o datorie publică totală de 10.129,07 miliarde euro, ceea ce reprezintă 81% din datoria publică totală a UE. Iar patru state din zona euro au 77,8% din totalul datoriei publice din zona euro. 

 

 

Şi loveşte continuu, pentru că uniunea monetară, zona euro cum o numim, a fost născută deficitar. Prost construită, fără a se realiza şi un mecanism concret, financiar, pentru echilibrarea zonelor financiare, a zonelor cu surplus de capital financiar cu zonele cu deficit de capital (chiar în interiorul statelor), fără un flux concret al mişcării capitalurilor, al intrării şi/sau ieşirii de capital, în scopul realizării convergenţei capitalului, fără să se ţină seama de nivelul diferit de dezvoltare al economiilor componente.

 

Când legi împreună diferite economii printr-un mecanism monetar, de fapt când te raportezi la un mecanism al unei rate de schimb care să nu mai fluctueze (că despre asta a fost vorba în fapt) fără să ai şi sistemul bancar în acelaşi spectru, rişti să creezi mari dezechilibre structurale care îşi au cauza în diferenţele de capital, în excedent sau deficit, în dezvoltare diferită, în pasive şi active diferite, randamente diferite etc.

 

 

Tendinţa surplusului de capital, din Germania de exemplu, a fost să meargă către ţări cu deficit de capital, cum era Grecia, unde urma să fie acordat populaţiei sau firmelor sub formă de împrumuturi, prin bănci greceşti sau sucursale ale unor bănci germane. 

 

Din banii respectivi au fost cumpărate bunuri, multe dintre ele de provenienţă germană (maşini, utilaje, linii tehnologice etc.), comerţul (exportul) german a înflorit, deficitul comercial al Greciei a crescut, împrumuturile au început să fie scadente, capacitatea de rambursare a acestora fiind însă redusă, pentru că multe împrumuturi au vizat consumul. Împrumuturile pentru investiţii nu au avut corespondent în venituri imediate de natură să asigure capacitatea de rambursare a împrumuturilor şi asta şi pentru că politica de împrumut nu a fost pentru consolidarea unor societăţi mari care să concureze cu multinaţionalele ci, mai degrabă, pentru crearea de firme mici, cu capital mic şi anvergură redusă.

 

Odată cu infuzia de capital în economia grecească, preţurile activelor au explodat, iar explicaţia e simplă: pentru că existau bani în credite. Problema a fost că această creştere de preţuri a vizat mai ales activele non productive, mai ales cele imobiliare. Asta a condus la o creditare în cascadă (cam cum s-a înâmplat şi în timpul bulei imobiliare din România, când, pe măsură ce se dădeau credite, preţurile caselor creşteau, necesitau alte credite).

 

Iar la un moment dat, totul a făcut implozie. Datoriile trebuiau plătite, dar nu exista posibilitate de a fi returnate. Sistemul bancar grecesc era în colaps, aproape de a intra în incapacitate de plată.

  Astfel că Grecia, ţară membră a zonei euro, a solicitat activarea clauzei de salvgardare, adică sprijinul BCE(Băncii Centrale Europene) pentru a finanţa sistemul bancar într-un program de restructurare a creditelor neperformante şi a datoriei publice.

 

Datoria publică a Greciei crescuse şi ea în această perioadă, foarte mult, pe seama presiunilor venite din partea populaţiei pentru creşterea veniturilor, in vederea solicitării de credite pentru cumpărarea unor bunuri, totul e legat în chestiunea asta, politicile greceşti au fost în sensul creşterii veniturilor populaţiei, pe seama creşterii deficitelor şi a datoriei publice şi iată că s-au creat toate ingredientele unei crize.

 

Aş dori să spun că atunci când a venit momentul să adere la zona euro, ar fi trebuit sa fie evident că Grecia nu întruneşte condiţiile privind nivelul datoriei. Şi totuşi, Grecia a fost admisă pe piaţa euro.

 

Statul elen a continuat să cheltuiască pe infrastructură, servicii şi salarii în sectorul public. Taxele plătite de greci nu erau îndeajuns pentru acoperirea acestor cheltuieli. Băncile şi pieţele financiare au umplut golul astfel format împrumutând Atenei miliarde de euro.

 

Problema cea mai mare nu a fost aceasta, însă. Multe ţări au înţeles la acel moment că au creat o serie de active în ţări care sunt în colaps financiar, iar activele lor sunt sub risc.

 

Iar criza nu putea fi rezolvată intern, pentru că Grecia nu avea bancă centrală, nu avea monedă proprie pe care să o devalorizeze, nu avea instrumente de care să se folosească independent. Problema trebuia rezolvată de Uniunea Europeană, de zona euro.

 

Odata cu criza creditelor, expunerea băncilor europene a fost dezvăluită. Daca Grecia s-ar fi prabuşit, daune de neimaginat ar fi avut loc în Europa şi nu numai.

 

Iar această rezolvare a venit prin acordarea unui împrumut Greciei, cu condiţia să treacă la o serie de reforme economice, inclusiv scăderea veniturilor populaţiei, dar şi privatizarea unor obiective strategice de infrastructură (în special, porturile şi infrastructura feroviară).  

 

 

Dar ce împrumut a primit Grecia? 110 miliarde euro. La ce dobândă? La o dobândă exorbitantă, de 6%, când dobânda în zona euro era de 2%.

 

În câteva luni a devenit însa clar faptul că sprijinul nu a fost suficient pentru stabilizarea Greciei, astfel că organizaţiile internaţionale au convenit asupra unui nou pachet financiar, care s-a ridicat la 109 de miliarde de euro. Noul împrumut „salvator” a fost însoţit de un acord încheiat cu creditorii privaţi prin care aceştia acceptau o pierdere de 50 de miliarde de euro din datoria elenă.

 

Ulterior Grecia a primit încă 130 miliarde de euro, prin Mecanismul de Stabilitate Economică.

 

Aici vine drama şi critica pe care eu o aduc acestui tip de abordare: cum să scapi de criză prin împrumuturi? Pe seama reducerii veniturilor şi reducerii acumulării şi multiplicării economice. Cum mai plateşti atunci împrumuturile? 

 

Au îndatorat o ţară pentru că aveau expunere de capital acolo. Au recuperat expunerea de capital, din împrumuturile acordate şi au lăsat ţara praf! Inevitabil, va veni momentul ca aceste împrumuturi să fie plătite. Din ce, dacă PIB-ul Greciei (cifra de afaceri a economiei greceşti) este scăzut drastic.

 

Pentru că datoria publică a Greciei a crescut la 178% din PIB, de la 146% cât avea la începutul crizei. Iar PIB-ul Greciei a scăzut de la 223 miliarde euro în 2010, la 177 miliarde euro în 2018.

 

Da, se poate spune că, aparent, acum Grecia e stabilizată. Dar cu infrastructura vândută, cu datoria publică care a crescut, cu PIB-ul care scăzut drastic. Ultimii doi ani au arătat o uşoară revenire pe creştere a economiei Greciei, dar nu raportat la anul anterior începutului crizei, resepctiv 2009, ci raportat la anul anterior al anului de creştere. Grecia mai are mult până la a ajunge la nivelul din 2009.

 

Şi atunci, care este eficienţa acestui sistem de “rostogolire şi restructurare a datoriilor” prin aceste scheme inventate la Bruxelles, gen Mecanism de Stabilitate Economică sau Fond Monetar European? 

 

Eu o traduc în termeni populari: este doar peticirea anvelopei la maşina europeană, nu înlocuirea cu una nouă! 

 

Nu este despre prosperitate ci despre pauperizare. 

 

 

 Adrian Câciu este un economist cu o vastă experienţă în zona analizei şi consultanţei economice, absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, cu un master în Managementul proiectelor de dezvoltare rurală şi regional. S-a specializat în elaborarea şi promovarea unor politici de dezvoltare economică naţională şi europeană cu impact pozitiv asupra mediului antreprenorial din România, precum şi în analize economice raportate la situaţiile cu care economia României se confruntă.