După ce a stagnat în perioada redresării economice din anii 2000, rata ocupării forţei de muncă din Serbia a scăzut dramatic din 2008, fiind în prezent de aproximativ 45%, cu peste 20% mai mult decât media UE. În sectorul produselor textile şi de îmbrăcăminte, numărul lucrătorilor a scăzut de la 160.000, în 1990, la aproximativ 40.000, în 2010. Industria textilă din Serbia este reprezentativă pentru o mare parte a industriei sale, iar tendinţele pieţei forţei de muncă din ţară sunt reprezentative pentru cele din toate statele post-iugoslave. Declinul industriei textile sârbe nu era însă inevitabil.
În ultimele decenii, sectorul – unul dintre cele mai globalizate din lume – a asistat la trecerea ocupării forţei de muncă din Germania spre Polonia, din Hong Kong spre China, din Italia spre Ungaria şi Turcia iar apoi spre Bulgaria şi România. În multe regiuni periferice din Europa de Sud-Est, domeniul textil a devenit o locomotivă a creşterii exporturilor, creând sute de mii de locuri de muncă cu calificare redusă. Bulgaria a fost în măsură să crească exporturile în sector de la 280 milioane de dolari la peste 2 miliarde de dolari între 1990 şi 2010, contribuind cu peste 100.000 de locuri de muncă industriale la economia bulgară. De ce acest lucru nu a fost posibil în Serbia, Bosnia sau Albania?, se întreabă semnatarii articolului.
Aceleaşi întrebări pot fi puse şi despre alte industrii din Balcani. De ce există peste 10.000 de locuri de muncă în industria mobilei în oraşul turc central Kayseri, departe de orice păduri, dar nu şi în Bosnia? De ce există producători de aparate de uz casnic prosperi în Slovenia, România şi Turcia, dar nu şi în Balcanii de Vest? Şi de ce există atât de puţină agro-procesare pentru piaţa UE? Un răspuns este că modelul de creştere economică adoptat în Balcanii de Vest în ultimul deceniu a descurajat guvernele chiar de la a-şi pune astfel de întrebări. Motivate de o neîncredere în planificarea socialistă şi o frică de corupţie, politicile economice prevăzute au avut o tentă de ”laissez-faire” şi s-au focalizat nu pe anumite sectoare ale economiei, ci asupra mediului de afaceri în general.
Factorii de decizie au fost apreciaţi pentru faptul că au evitat tentaţia de a proteja zonele în declin ale economiei de disciplina pieţelor. Ei au constatat că este greu să recunoşti atunci când companii foste socialiste trec de punctul de redresare posibil, supraîmpovărate de datorii şi în nevoie urgentă de lichidare.
Ingredientele-cheie ale reţetelor-standard pentru dezvoltarea economică rămân valabile. Un mediu macroeconomic stabil şi un climat de afaceri bun sunt condiţiile necesare pentru redresarea susţinută. Dar ele nu sunt suficiente. Într-o regiune devastată de conflict şi de declinul economic, de un amestec de politici bazate pe privatizarea fără intervenţie şi dereglementare nu este suficient să lansezi o redresare economică susţinută. Chiar şi în perioade de creştere economică şi fluxuri ridicate de investiţii străine (FDI, inflows of foreign investment), ocuparea forţei de muncă generată de noul sector antreprenorial privat nu a fost suficientă pentru a compensa numărul de locuri de muncă pierdute în procesul de restructurare şi privatizare.
Criza financiară din 2008 a desfiinţat mai multe locuri de muncă decât au fost generate în timpul întregii perioade de redresare. S-a nutrit speranţa ca FDI să se accelereze de la sine şi să înceapă să genereze mai multe locuri de muncă. Acum este clar că acest lucru este puţin probabil să se întâmple. Confruntaţi cu presiuni crescânde de a genera locuri de muncă dar cu opţiuni în scădere cu privire la modul de a face acest lucru, strategii politici regionali au început să ia măsuri disperate, cum ar fi acordarea din subvenţii substanţiale pentru investitorii străini – genul de pas care i-a creat atât de des un renume prost politicii industriale.
Care ar fi modelul alternativ de creştere economică? Cheia este includerea în lanţurile globale ale producţiei industriale. Sunt necesare politici industriale credibile care să stabilească modalităţi de încurajare a FDI în acele sectoare în care regiunile din Balcani dispun de avantaje comparative, de la prelucrarea produselor alimentare la îmbrăcăminte, de la mobilier la companiile de proiectare.
Succesul în Balcanii de Vest va depinde de dorinţa guvernelor de a adopta o nouă filosofie privind rolul important al politicii industriale în creşterea economică. Acest lucru poate fi realizat numai de către factorii de decizie politică şi de guvernele din aceste ţări. UE este în poziţia de a ajuta. În timpul ultimului val de extindere a UE, ţările candidate au integrat strategii credibile pe mai mulţi ani în Planul Naţional de Dezvoltare (PND), care a funcţionat atât ca foaie de parcurs naţională cât şi ca document de programare pentru asistenţa UE. O astfel de abordare ar fi în beneficiul ţărilor din Balcanii de Vest, unde sectorul public suferă de o lipsa a capacităţii de planificare. Totodată, cu cât perspectiva de aderare la UE este mai realistă, cu atât mai mari sunt stimulentele pentru cei interesaţi de investiţiile pe termen lung în producţia industrială din Balcani.
Sursa: Agerpres