Din păcate, nu. În fapt, ne aflăm probabil abia la punctul de mijloc al crizei. Cu siguranță, o explozie susținută a creșterii economice ar putea vindeca toate problemele datoriilor Europei – ca de altfel pe ale oricui. Dar un astfel de scenariu pare tot mai improbabil. Finalul jocului va include mai degrabă un val de tăieri în valorile datoriilor, similar celui care a tensionat criza datoriilor din America Latină în anii ’80.
Vor urma mai multe încercări de salvare (bailout), cu Portugalia în capul listei. Cu o rată medie de creștere mai mică de 1% în ultimul deceniu și cea mai sclerotică piață a muncii din Europa, e greu să ne închipuim cum poate Portugalia să se ridice de sub uriașa povară a datoriei. Această povară include atât datoria publică (a guvernului), cât și datoria externă (a întregii țări față de străini). Portughezii susțin, pe bună dreptate, că situația lor nu este la fel de gravă ca a Greciei, care se află deja într-o situație economică asemănătoare terapiei intensive. Dar, după repere istorice, nivelurile datoriei Portugaliei sunt oricum foarte problematice. Cu recesiune sau creștere modestă în scenariul de bază, în condiții de austeritate bugetară pentru anii următori, Portugalia va cere ajutor mai degrabă mai devreme decât mai târziu.
Inevitabilul este doar amânat
Spania este un caz mai dificil. Guvernul central este solvabil, dar o parte semnificativă a datoriilor bancare municipale și provinciale pare să se înece. Marea întrebare în Spania este dacă, la fel ca în Irlanda, guvernul central își va permite să se lase prins în jocul preluării datoriilor private (și municipale). Nici aici istoria nu oferă motive de optimism. Este foarte dificil pentru un guvern central să stea pe margine când jucătorii-cheie din economie ajung pe marginea prăpastiei. Dar salvări tip bail­out pentru Portugalia și Spania vor fi doar faza următoare –  nu neapărat și cea finală – a crizei. În final, o restructurare semnificativă a datoriilor private și/sau publice va fi cel mai probabil necesară în toate țările cu probleme legate de datorii din zona euro. Până la urmă, bailouturi realizate de UE și FMI sunt doar o măsură temporizatoare: chiar și împrumuturile prietenoase, cu dobânzi mici, trebuie până la urmă returnate.
Confruntate deja cu o creștere slabă înainte de trecerea la austeritatea fiscală, statele „PIGS“ (Portugalia, Irlanda, Grecia și Spania) au în față perspectiva unui „deceniu pierdut“, cum a experimentat America Latină în anii ’80. Renașterea și creșterea Americii Latine au început abia după ce „Planul Brady“ a orchestrat, în 1987, tăieri masive ale valorii datoriilor în regiune. Desigur, o restructurare similară este cel mai plauzibil scenariu și pentru Europa.
Uneori, pare că singurul lider din zona euro care dorește să facă față perspectivei de restructurare a datoriilor este cancelarul german Angela Merkel. Germanii au fost frecvent criticați pentru că au arătat cu degetul absența unui mecanism clar de rezolvare a incapacității de plată a guvernelor din Europa, de care în mod evident este nevoie. Mulți experți au crezut că Irlanda va scăpa neatinsă de declarațiile Germaniei.
E un nonsens. Cu datorii private uriașe, prețuri imobiliare prăbușite și solicitări externe de restituire a datoriilor ce depășesc de zece ori venitul național (potrivit bazei de date  Reinhart-Rogoff), Irlanda nu avea cum să spere într-o scăpare ușoară. Să permiți problemei datoriilor europene să crească ascunzându-le sub covor prin scenarii teatrale dubioase înseamnă că doar vei agrava acele probleme.
Faza de negare
Într-adevăr, în luna iulie, zona euro a făcut un mare spectacol din „testele de stres“ financiare aplicate băncilor sale, oferindu-le aproape tuturor, inclusiv în Irlanda, un diagnostic curat de sănătate. Negarea nu este o politică utilă pentru a trata criza financiară.
Problema datoriilor Europei ar trebui, de fapt, să fie încă gestionabilă, cu condiția ca restructurările de datorii să fie implementate. Aici, însă, bailoutul Irlandei este în mod particular confuz. Ceea ce au făcut în esență Europa și FMI a fost să convertească o problemă a datoriilor private într-o problemă de datorie suverană. Deținători privați de bonduri, cetățeni și entități care au împrumutat bani băncilor  primesc permisiunea de a-și retrage banii în masă, în loc fiind pusă datoria publică.
Au decis oare europenii că incapacitatea de plată a statului este mai ușoară sau doar visează că nu se va întâmpla? Prin naționalizarea datoriilor private, Europa urmează calea crizei datoriilor Americii Latine din anii 1980. Și acolo guvernele au „garantat“ cu generozitate datorii ale sectorului privat, și apoi au declarat incapacitate de plată. În final, prin „Planul Brady“ din 1987 s-a tăiat cam 30% din valoarea contabilă a datoriilor, la patru ani după ce criza a atins intensitatea maximă. Învățăturile post-mortem ale crizei din America Latină sugerează că toate părțile ar fi fost mai avantajate dacă ar fi putut conveni o iertare parțială de datorii mult mai devreme. America Latină ar fi revenit pe creștere mult mai devreme decât a făcut-o. Creditorii ar fi primit chiar mai mult la final.
Cum politicienii europeni încearcă doar să se mute dintr-o fază a negării în alta, poate că e timpul să înceapă să privească înainte cu mai mult realism. După cum le poate spune orice alcoolic în recuperare, primul pas este recunoașterea, alături de Merkel, că Europa are o problemă.
SURSA: Project Syndicate, 2010.

„Au decis oare eu­­ropenii că incapaci­ta­­­tea de plată a sta­tului este mai ușoară sau vi­sea­ză că nu se va întâmpla?“
„După cum le poate spune politicienilor orice alcoolic în recuperare, primul pas este recunoașterea, alături de Merkel, că Europa are o problemă.“
Kenneth Rogoff  este Profesor de Economie și Politici Publice la Universitatea Harvard și fost economist-șef al FMI