În ciuda numeroaselor schimbări din Europa de Est, în ultimele decenii, Rusia și Germania încă nu reușesc să vadă țările dintre ele – Polonia, Belarus și Ucraina – drept ceva mai mult decât niște neplăceri geopolitice.

Pentru Rusia, polonezii au fost și sunt o pacoste – așa cum a clarificat recent fostul președinte și prim-ministru Dmitri Medvedev. Belarușii sunt o glumă – așa cum sugerează ‘anexarea’, care se insinuează, a țării lor de către Rusia. Iar ucrainenii sunt niște fasciști în delir, fără dreptul de a exista – așa cum a declarat deschis președintele rus Vladimir Putin.

Germania nu este la fel de arogantă în părerile sale despre vecinii estici, dar nici nu este atât de primitoare pe cât ar sugera imaginea de sine a Berlinului.

Pentru Berlin, polonezii sunt dificili – nereușind să înțeleagă că trebuie să urmeze exemplul înțelept al Germaniei dacă doresc să fie pe deplin europeni. Termenul peiorativ „Polnische Wirtschaft” („mod de gospodărire polonez”) nu mai este folosit, dar sentimentul rămâne.

Belarușii sunt neînsemnați, conduși de un dictator, în timp ce ucrainenii sunt iremediabil corupți și certăreți – sau au fost, până când Rusia a atacat Ucraina, pe 24 februarie, și a declanșat un război soldat cu un genocid.

Între timp, continua referire germană la cel de-al Doilea Război Mondial ca „Russlandkrieg” („războiul Rusiei”) ilustrează bine atitudinile germane în curs, se arată în materialul publicat de euobserver.com.

Germania a atacat, ocupat și distrus zone imense din Polonia, Belarus și Ucraina. Belarus a pierdut aproximativ o treime din populația sa, Polonia și Ucraina puțin sub o cincime, iar evreii, care trăiau în toate cele trei țări, au fost supuși anihilării aproape complete în Holocaust.

În această comparație sumbră, Rusia a rămas în mare parte neatinsă – într-adevăr, un război al Rusiei.

Actualul război împotriva Ucrainei nu a făcut decât să întărească atitudinile disprețuitoare ale Rusiei față de polonezi, belaruși și ucraineni.

Pentru Moscova, polonezii sunt în mod cronic „rusofobi”, belarușii sunt aliați pe care nu te poți baza, iar ucrainenii trebuie să fie distruși.

Războiul a început, de asemenea, să schimbe percepțiile germane, mai ales cu privire la ucraineni. Berlinul a condamnat agresiunea rusă, a adoptat sancțiuni severe, a oprit conducta Nord Stream II și a furnizat arme Ucrainei.

Dar vechile obiceiuri mor greu – fostul cancelar german Angela Merkel încă refuză să admită că politicile ei față de Rusia i-au dat avânt lui Putin.

Fostul cancelar Gerhard Schröder rămâne un apologet fără remușcări al lui Putin și un susținător tacit al genocidului lui Putin în Ucraina.

Fostul primar al Düsseldorfului, Thomas Geisel, un social-democrat la fel ca Schröder, se întreabă deschis dacă atrocitățile rusești în Ucraina sunt într-adevăr atât de grave pe cât spun ucrainenii, în timp ce un grup de stângiști solicită guvernului german să nu mai livreze arme Ucrainei.

Potrivit analistului german Constanze Stelzenmueller: „Politica față de Rusia a Germaniei, axată pe propriile interese, și dependența ei energetică autoimpusă – parțial naivă în mod intenționat, parțial profund coruptă – a găsit susținători entuziaști în spectrul partidelor politice. A încurajat Kremlinul și a permis îndreptarea lui Vladimir Putin spre război.”

Cert este că, la fel cum dezgustul Rusiei față de vecinii săi estici include aproape întregul spectru al elitelor politice relevante, tot așa și prioritizarea Rusiei de către Germania rămâne încă poziția implicită a administrației sale.

Așadar, când ministrul german de Finanțe, Christian Lindner, a spus, la 23 aprilie, că „trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a ajuta Ucraina să câștige, dar limita responsabilității etice pune în pericol propria noastră securitate și pune în pericol capacitatea de apărare a teritoriului NATO”, apreciem preocuparea lui pentru Ucraina, dar observăm, totodată, că el spune în mod deschis că securitatea Germaniei nu depinde de Ucraina, în timp ce este dependentă de Rusia.

Jocuri ale marilor puteri

De ce Germania și Rusia gândesc atât de mult la fel despre țările situate între ele?

Răspunsul poate fi în istorie și în geopolitică: ambele țări au fost mari puteri, încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar câmpul lor „natural” de dispută și de cooperare a fost Europa de Est. Este de la sine înțeles că hărțile lor mentale ale regiunii sunt similare.

Deloc surprinzător, est-europenii se consideră adesea în relația lor cu Germania și cu Rusia ca fiind prinși între ciocan și nicovală.

Și pe bună dreptate – istoria modernă este plină de exemple de conflict și de cooperare ruso-germană, care au dus la moarte și distrugere pentru țările intermediare.

Rusia și Prusia (precursoarea Germaniei moderne) s-au înțeles la trei împărțiri ale Poloniei, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Germania Wilhelmiană și Rusia țaristă au fost în tabere opuse în Primul Război Mondial, iar cea mai mare parte a războiului a avut loc în Ucraina, Belarus și Polonia de astăzi.

În 1922, Rusia sovietică și Germania Republicii de la Weimar au semnat Tratatul de la Rapallo, recunoscându-se astfel reciproc diplomatic și deschizând ușa către cooperarea economică și militară care a permis Germaniei să se reînarmeze. Perdanții au fost, din nou, noile state independente din Europa de Est.

Relațiile ruso-germane s-au înrăutățit temporar, după ce Adolf Hitler a venit la putere, în 1933, dar colaborarea a fost reluată după semnarea unui Tratat de neagresiune, în 1939, care a dus la a patra împărțire a Poloniei și la agresiunea rusă împotriva statelor baltice.

Doi ani mai târziu, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică și, la fel ca în timpul războiului mondial precedent, moartea și distrugerea s-au concentrat asupra popoarelor din Polonia, Belarus și Ucraina.

Politica numită Ostpolitik a Germaniei, după război, a condus la o normalizare a relațiilor cu regimurile comuniste din URSS, Cehoslovacia, Polonia și Germania de Est, dar disidenții democrați din Europa de Est au plătit prețul.

Fostul cancelar german Willy Brandt a cerut mișcării sindicale Solidarność din Polonia să înceteze greva. în 1980, iar apoi, în 1985, în timpul unei vizite de stat, s-a abținut în mod intenționat de la a se întâlni cu activiștii Solidarność, semnalând clar cine sunt interlocutorii preferați ai Bonnului și unde se presupune că stau interesele Germaniei.

Revoluțiile din 1989, reunificarea Germaniei în 1990 și prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 au deschis calea pentru politicile pro-ruse și pro-Putin, care au generat dependența Europei de gazul rusesc, au demonizat Ucraina ca fiind iremediabil coruptă și au ignorat semnele revelatoare ale poziției fățiș agresive a lui Putin față de vecinii Rusiei.

Neglijarea de către Germania a vecinilor săi estici și ostilitatea Rusiei față de aceștia au facilitat războiul în curs, soldat cu un genocid.

Gata cu marile puteri

În măsura în care est-europenii au suferit atât atunci când Germania și Rusia s-au luptat, cât și atunci când au cooperat, soluția la această problemă trebuie să fie una geopolitică.

Pe termen scurt, asta înseamnă o victorie a Ucrainei asupra Rusiei.

Pe termen lung, Germania trebuie să rămână o putere de mijloc, iar Rusiei trebuie să i se refuze statutul de mare putere. Deputinizarea regimului va ajuta, dar singura soluție durabilă pentru pace este ca Rusia să se destrame.